Captivi în orașul ”multilateral dezvoltat”

Ideea că istoria are prostul obicei de a se repeta, nu e o vorbă în vânt. Chiar dacă societatea evoluează din punctul de vedere al tehnologiei, esența nenorocirilor rămâne aceeași. Despre așa-zisele ”orașe de 15 minute” am tot auzit vorbindu-se (că tot e campanie electorală), diferiți progresiști sfătoși explicându-ne avantajele traiului într-un astfel de spațiu. În mare, într-un astfel de perimetru ar trebui să găsești de toate, de la magazine, bănci, grădinițe, școli, părculețe până la policlinică, cât despre deplasare, ați ghicit, ea trebuie făcută musai cu bicicleta. România a fost, până în 1990, o țară de 15 ore, căci cei mai mulți dintre români se puteau plimba doar în interiorul patriei, ceea ce era dincolo de granițe fiind pentru ei un tărâm interzis, la atingerea căruia nici nu îndrăzneau să viseze. Oamenii mestecau iluzia că au tot ceea ce le trebuie acasă la ei, de la stațiuni montane și litoral (destinații turistice la care aveau acces prin OJT) până la cinematografe, magazine alimentare, mercerii, tutungerii șamd. Râdeau, suspinau, plângeau și se resemnau într-un spațiu bine delimitat, unde puteau fi monitorizați, chiar dacă nu existau mijloacele sofisticate de azi prin care se poate afla unde este cineva, ce a cumpărat, cât a cheltuit, cu cine s-a pozat etc. Încercarea de a implementa acest sistem al ”orașului de 15 minute” poate produce niște mutații în comportamentul cetățeanului care va fi dresat să se miște într-un spațiu bine conturat, având iluzia unei vieți pline de facilități, dar inhibându-și pornirile de explorator al spațiului urban. Cu alte cuvinte, ești ”fruntaș în satul tău”, ai la îndemână tot ce îți trebuie, poți trăi într-o bulă ușor de străbătut. Unii dintre cei ce promovează aceste inepții, ironizau plini de superioritate practicile existente în statele totalitare, însă, ceea ce propovăduiesc ei este specific țărilor mult hulite. Când vrei să educi pe cineva în spiritul viețuirii într-un perimetru limitat, îi manipulezi opțiunile; nu i le îngrădești, dar îl obișnuiești să se mulțumească cu un spațiu restrâns. Totodată, o astfel de inițiativă îi poate transforma, încetul cu încetul, pe cei vizați în roboței care merg din automatism doar la școala din cartier, la magazinul din cartier, la birtul din cartier, la policlinica din cartier. Ei, ce ziceți? Nu vă sună cunoscut? E drept, până în 1990 aveam o situație asemănătoare, la scară națională; acum, propunerile vin într-o altă formă, dar esența nu e cu mult diferită. Ce rost are să iei contact și cu alte spații, să-ți deschizi ochii și mintea, să interacționezi cu oameni din alte zone, când niște tătuci îți creează un spațiu -vorba aia- ”multilateral dezvoltat”, aducându-ți la nas tot ceea ce îți trebuie. Ceea ce consideră ei că îți trebuie.