Când părintele își omoară copilul, ridicând din umeri

meschine simt ceva atunci când văd poveștile dramatice ale unor copii ce suferă de boli incurabile, redate în materiale cu ajutorul cărora se încearcă strângerea de fonduri necesare tratamentului. Am vorbit de multe ori despre nedreptatea abătută asupra unor suflete nevinovate și a familiilor lor, despre sentimentul de neputință ce aprinde fitilul revoltei în orice om cumsecade. Indignarea explodează în momentul în care auzi că statul se împrumută ca un cartofor cronic pentru tot felul de cheltuieli absurde, inclusiv cele destinate înarmării până-n dinți (mă rog, asta e o afacere bănoasă pentru unii, frustrantă pentru popoarele ce o alimentează).

Copiii care au avut neșansa de a se naște cu boli grave sunt cetățeni români și unii dintre ei ar putea ajunge piloni ai societății, oameni capabili să facă ceva pentru țara asta. Statul român nu mișcă un deget pentru ei, ridică din umeri înaintea disperării părinților, lăsându-i la mâna solidarității unor semeni. Materiale ce te răscolesc sunt menite să-i facă pe oameni să doneze, sprijinindu-i pe bieții micuți și familiile lor. Sunt gesturi ce vin din empatie, din dorința sinceră de a ajuta ori din credința că, la un moment dat, binele făcut ți se întoarce.

Nici nu mai contează resortul ce pune în mișcare gestul de a sprijini, important e rezultatul; adică, strângerea sumei necesare salvării acelui copil, prin intervenții chirurgicale sau tratamente realizate în străinătate. Statul român, părintele fiecăruia dintre noi, dacă e să vorbim din punct de vedere administrativ, are un comportament denaturat.

Prin lipsa infrastructurii sanitare capabile să rezolve situații complicate, prin nedecontarea unor servicii medicale aparte, România își abandonează oficial unii dintre cetățeni, la marginea junglei birocratice și financiare prin care familiile greu încercate vor trebui să răzbată. Se găsesc însă fonduri suficiente, soluții pentru procurarea banilor, când vine vorba de achiziții aducătoare de beneficii politice.

În traducere liberă, un copil sau un adult care suferă de o boală necruțătoare și care nu au bani pentru tratament în străinătate, ar putea muri pentru că statul nu catadicsește să le deconteze un tratament al cărui cost înseamnă o avere pentru omul de rând, dar un mizilic pentru bugetul național; când, însă, vine vorba despre spart bani pe tot felul de porcării aducătoare de beneficii politice, nici vorbă de austeritate. Cu fiecare astfel de caz dramatic, România semnează câte un act de trădare a propriilor cetățeni, făcându-se vinovată de pruncucidere.