Armata e ca mersul pe bicicletă, nu se uită. Ai dealtfel şi motive

Am văzut-citit că, la exerciţiul de mobilizare de la Sibiu, „veteranii” din generaţia celor care au prins armata obligatorie nu s-au făcut de ruşine, ba chiar au fost încântaţi de ideea de a mai fi, pentru scurtul acela timp, soldaţi. Mai exact, din nou soldaţi. În fine, unii erau foste cadre militare, deci nu soldaţi-soldaţi dar zic că de la o frumoasă vârstă, nu mai ţii seama de asta că vorba americanului „once a soldier, always a soldier”, odată ce ai gustat din armată, eşti contaminat de ea ca de un virus, îţi rămâne în sânge. Aşa cum a spus cineva de pe acolo: e ca mersul pe bicicletă, nu se uită. Şi aşa mi-am amintit că nu am uitat nici eu, deşi nu am fost chemat să apăr patria în poligonul de la Poplaca, locul unde jurnaliştii se umpleau de glorie la câte o cupă a presei la tras cu pistolul ori – am prins eu – PSL-ul.

Once a soldier, always a soldier, odată ce ai fost soldat, rămâi soldat pentru totdeauna. Greu de înţeles pentru generaţia „totul mi se cuvine”, acceptat şi recunoscut pentru toţi cei care au purtat uniforma militară. Da, armata e ca mersul pe bicicletă. Nu se uită. Nu poţi uita cum un tânăr imediat scăpat de 18 ani a fost luat din lumea lui şi aruncat într-o lume străină, 100% diferită şi 300% ostilă. Nu poţi uita trecerea de la camera ta la dormitorul-companie cu paturi supraetajate. Nu poţi uita sentimentul acela că eşti al nimănui şi că nimeni nu-ţi are grija. Că singura ta „proprietate” era ce aveai în cufărul de lemn de sub pat. Că erai „biban” la dispoziţia oricui, care dispunea de tine după bunul plac, de la munci istovitoare la umilinţe pe care nu ţi le puteai închipui. A fost un mers pe bicicletă ceva mai altfel, nu? Îndemnurile motivaţionale „bă mai repede că vă ia mama d****lui!”. Pasul de defilare exersat de „să moară râma la cinci metări”, 30 cm între călcâiul bocancului şi sol, piciorul întins apoi lovit cu toată talpa, 30, 100, 200 de oameni simultan. Echiparea şi dezechiparea la chibrit (14 secunde). Faptul că şi şlapii se aşezau tot la o comandă, numită „Puneţi jos, ŞLAPII!”. Trecerea de la sentimentul că nu ai pe nimeni la cel că te ai unul pe celălalt. Nu se uită: te puteai bate sălbatic cu un coleg, cu o ură ce dezlănţuia tot răul din tine (şi din el la fel) dar erai oricând gata să sari pentru el, să-l ajuţi, să împarţi mâncarea şi ţigara cu el ori chiar să te baţi cu aceeaşi sălbăticie dacă era atacat de alţii. Nu se uită arma din totare, PeMe-ul, care „asta e acum iubita ta, soldat!”, pe care îl desfăceai şi montai la loc contra cronometru şi mirosul de ulei-metal după ce curăţai arma. Primele rezultate la trageri cu muniţie reală. Prima ieşire în oraş şi prima beţie uluitoare sin os erie mai lungă de beţii uluitoare. Primul arest. Sectorul de la WC cel mai OK şi cel de pe scări – cel mai detestat. Postul de santinelă noaptea pe iarnă, din care ieşeai mai îngheţat ca un ia ghici ce şi erai verde la faţă de frig. Sau dimpotrivă, cel din serile frumoase de vară-toamnă, când totul era liniştit şi aveai trei ore de relaxare romantică. Orele de specialitate de ajungeai să prinzi morse şi adormit, la 60 de semne pe minut. Ideea că poţi împuşca pe oricine fără vreun proces de conştiinţă, în măsura în care respectai regulamentul privind uzul de armă. Pata pe care o aveai pe câte un „cadru” care se dădea mai şmecher decât îi permitea intelectul şi plăcerea de a îi face serviciul un coşmar. Învoirile, permisiile şi concediul. Şi locul pe care nu ţi-l găseai când erai acasă, pentru că „acasa” ta devenise unitatea militară iar familia ta devenise plutonul.

Sala de mese unde mâncai doar cu lingura că nu aveai voie furculiţă. Mirosul de ciorapi şi de nespălat din dormitor care confirma că acolo e mai cald decât afară. Gardul sărit ca să dai un telefon acasă, care te putea costa libertatea, dar merita.

Poate e greu de înţeles cum îţi aminteşti cu plăcere şi veselie de nişte suferinţe care acum ar fi inflamat toată societatea aia zisă „civilă” sau de nişte tâmpenii greu de acceptat pentru o minte sănătoasă. Păi asta e ideea. Trebuie să fii fost soldat ca să înţelegi asta. La fel cum te simţi cumva frate cu toţi din generaţia ta care au purtat uniformă. Pentru că nu se uită, e ca mersul pe bicicletă.

Se spune acum că armata aia „din vremea lui…” era o adunătură de soldăţei semi-idioţi care erau trimişi la munci şi habar nu aveau de armată. Da, de aceea nimeni nu nu ave greţuri când vedea sau ţinea în mână o armă, de aceea erau specialişti de clasă, paraşutişti, mecanici conductori de tanc, şoferi, pompieri, artilerişti, marinari, genişti, santinele. Pentru că totul a fost ca mersul pe bicicletă. Un mers care a scos untul din tine şi nu poate fi uitat. Şi de care îţi aminteşti cu plăcere şi cu un zâmbet interesant pe buze.