Gardul alb al periferiilor sibiene

Suntem învățați de mici, cel puțin noi, cei care am crescut cu filmele americane, că unul dintre momentele de apogeu ale vieții unui cuplu este acela în care, după suficiente încercări, sacrificii și câteva răsturnări de situație, cei doi își cumpără în sfârșit casa din suburbii, cu gazonul perfect tuns, o verandă simpatică și, musai, gardul alb. Urmează, firește, imaginea familiei fericite, eventual un câine care aleargă prin curte și genericul de final, pentru că nimeni nu pare interesat să ne arate ce se întâmplă luni dimineața, când toată familia trebuie să ajungă în locuri diferite, aproximativ la aceeași oră.

Eu nu am văzut cu ochii mei un asemenea cartier în România, dar mi-am dorit dintotdeauna să trăiesc la țară. Să am găini, musai rațe, o curte în care să cultiv câteva lucruri pe care să le ud, să le pigulesc și despre care să am impresia că mă pricep, chiar dacă rezultatele ar putea demonstra contrariul. În fine, despre ambițiile mele agricole putem vorbi într-un alt articol, pentru că ceea ce m-a oprit întotdeauna, și mă oprește în continuare, nu este lipsa entuziasmului pentru viața rurală, ci o chestiune mult mai puțin romantică: naveta.

A noastră, a copiilor, drumul până la școală, până la serviciu, cumpărăturile, activitățile, întâlnirile și toate acele deplasări mărunte care, luate separat, par nesemnificative, dar care împreună ajung să ne organizeze aproape întreaga existență.

Mă întreb câți dintre noi am fi dispuși să ne mutăm puțin mai departe de Sibiu și să acceptăm o navetă de treizeci, poate patruzeci de minute. Dacă mă gândesc bine, în condiții bune de trafic, aproape că ajungem la Sebeș. Și totuși, până la Armeni, Amnaș, Mohu sau Marpod, distanța pare uneori mult mai mare, nu neapărat în kilometri, ci în felul în care ne imaginăm viața de acolo.

Sunt, cu siguranță, destui oameni care fac zilnic aceste drumuri, unii pentru că sunt de-ai locului și nici nu concep să trăiască altundeva, alții pentru că au un program flexibil, lucrează de acasă, li s-a eliberat cuibul sau puii colocatari au ajuns la vârsta la care dețin propriile permise de conducere. Dar pentru o familie cu copii mici sau adolescenți, cu program de lucru, școală, sport și viață socială, ecuația devine ceva mai complicată.

Pentru că visul american, odată adus pe plaiuri mioritice, începe să aibă nevoie de un departament de logistică.

Și nu mai vorbim neapărat despre două mașini pe familie. Dacă avem și adolescenți sau tineri adulți în casă, fiecare nou permis de conducere pare să vină cu necesitatea achiziționării unei noi căruțe motorizate. Asigurări, roviniete, revizii, combustibil, anvelope și, bineînțeles, locuri de parcare. Iar dacă unul dintre membrii familiei nu conduce, ceilalți capătă automat și o a doua profesie, aceea de șofer personal, exercitată în ture și fără posibilitatea de a solicita concediu.

Știu despre ce vorbesc, pentru că îmi amintesc foarte bine reacțiile pe care le-a provocat decizia noastră de a ieși din oraș, la doar trei-patru kilometri. Am primit zâmbete compătimitoare, grimase de dezaprobare și întrebări care sugerau că tocmai anunțaserăm mutarea într-o regiune insuficient cartografiată. Atât de departe? Dar copiii cum ies? Cum ajung la școală? Cum o să vă descurcați?

Am zâmbit și am răspuns, cu toată încrederea omului care încă nu făcuse calculele: ne descurcăm!

Între timp, „ne descurcăm” s-a transformat în două plinuri la mașină, un abonament premium la Bolt, unde cred că am ajuns de-a dreptul acționar, și o agendă în care deplasările membrilor familiei trebuie corelate cu o precizie care ar face cinste unui dispecerat aeroportuar.

Și toate acestea pentru câțiva kilometri.

Dar, dincolo de glumele pe care le fac pe seama propriei organizări, am început să mă întreb dacă nu cumva suntem atât de obișnuiți să ne calculăm viața în funcție de proximitatea serviciilor, încât am uitat să mai punem în ecuație și alte lucruri.

Generații întregi și-au căutat locuința cât mai aproape de locul de muncă, de stația de autobuz, de școală, de farmacie și, dacă aveau noroc, de o piață aflată la colțul străzii. Am moștenit aproape pe linie maternă această nevoie de a avea totul aproape, de parcă distanța ar fi, în sine, un indicator al calității vieții.

Numai că oare chiar este?

Cât costă un răsărit de soare văzut din propria curte, fără blocul vecinului în prim-plan? Ce valoare are muzica unui greiere într-o seară de vară, posibilitatea de a bea cafeaua desculț în iarbă sau bucuria unui copil care poate ieși să se joace fără ca părinții să-i programeze ieșirea cu trei zile înainte?

Și, mai ales, ne permitem noi, sibienii, să cuantificăm într-un fel sau altul calitatea vieții, dincolo de prețul de achiziție al unei locuințe și de costul lunar al utilităților?

Pentru că, dacă începem să calculăm, s-ar putea să descoperim că o casă mai accesibilă, aflată la treizeci de kilometri de oraș, nu este neapărat mai ieftină decât una aflată la periferia lui. Diferența poate fi consumată în câțiva ani de combustibil, întreținerea mașinilor și, mai ales, de timpul pe care îl petrecem pe drum. Iar timpul acesta nu este o resursă pe care o putem alimenta din nou, ca pe rezervorul mașinii.

Pe de altă parte, nici viața în oraș nu mai garantează apropierea pe care o căutăm. Cartierele rezidențiale cresc, dar nu întotdeauna odată cu ele apar școlile, grădinițele, spațiile comerciale, transportul public sau locurile în care oamenii pot construi relații. Putem locui la câțiva kilometri de centrul Sibiului și totuși să depindem de mașină pentru aproape orice activitate, situație în care diferența dintre o casă la țară și un apartament într-un cartier-dormitor începe să fie ceva mai greu de explicat.

Și aici cred că apare o întrebare care ar merita să intre mult mai serios în discuțiile despre dezvoltarea zonei metropolitane a Sibiului: dacă tot mai mulți oameni își doresc să trăiască în afara orașului, de ce continuăm să gândim localitățile din jur aproape exclusiv ca pe niște locuri din care oamenii pleacă dimineața și în care se întorc seara?

Poate că nu distanța este adevărata problemă, ci dependența de oraș pentru fiecare nevoie a vieții cotidiene. Un transport public metropolitan funcțional, servicii medicale, școli, grădinițe, spații pentru activități și mici centre comunitare ar putea schimba radical felul în care privim viața la douăzeci sau treizeci de kilometri de Sibiu. Nu ar mai fi o retragere din oraș, ci o altă formă de a aparține aceleiași comunități.

Firește, rămâne și întrebarea aceea profund românească, pe care niciun plan de dezvoltare metropolitană nu o va putea elimina complet: cine ia pâine? Și ce te faci când, duminică dimineața, visezi la cafeaua băută pe verandă, învelită într-o pătură călduroasă, ascultând păsările și bucurându-te de liniștea pentru care te-ai mutat la țară, dar tu îți bei cafeaua doar cu lapte de ovăz Barista și tocmai ai aruncat la gunoi ultima cutie, goală? Dintr-odată, liniștea naturii capătă un preț, iar cel mai apropiat supermarket pare să se afle la capătul lumii.

Poate că visul casei cu gard alb nu este, până la urmă, despre casă și nici măcar despre gard, ci despre libertatea de a alege cum vrem să trăim, fără să fim obligați să renunțăm la jumătate din lucrurile care ne fac viața frumoasă.

Iar dacă vrem ca Sibiul și localitățile din jurul lui să devină o alternativă reală pentru familiile care își caută locul, cred că ar trebui să începem să discutăm mai puțin despre câte locuințe putem construi și mai mult despre ce fel de viață putem construi în jurul lor.

Eu încă îmi doresc găinile, rațele și curtea în care să-mi exersez talentele agricole. Dar, până una-alta, încerc să aflu dacă visul meu american poate supraviețui unei zile obișnuite de marți, cu doi copii, trei destinații diferite și cineva care, inevitabil, a uitat ceva acasă.

Articol publicat în ediția print din 29 octombrie 2026 în suplimentul Tribuna Financiară