Ce înseamnă să trăiești bine în Sibiu

Sibiul continuă să fie prezentat drept unul dintre orașele în care se trăiește bine. Și așa este. Are o dimensiune suportabilă, acces la natură, viață culturală și o economie care, privită din afară, pare stabilă. Dar mă întreb tot mai des ce înseamnă astăzi să trăiești bine aici și, mai ales, cine își mai permite acest lucru fără să transforme fiecare lună într-un exercițiu de echilibristică financiară.

Întrebarea este simplă: cât de scump a devenit să rămâi în Sibiu?

Nu mă refer la turistul care plătește un weekend în centrul orașului. Mă refer la oamenii care țin Sibiul în mișcare în fiecare zi: angajați, antreprenori, profesori, medici, vânzători, tineri care încearcă să își înceapă viața și familii care vor să rămână aici. Pentru ei, costul orașului nu se vede într-o singură factură. Se adună din rată sau chirie, utilități, mâncare, transport, școală, activitățile copiilor și toate acele cheltuieli mici care au devenit greu de numit mici.

Nu vorbesc despre lux. Vorbesc despre costul unei vieți obișnuite, în care munca ar trebui să lase loc și pentru liniște, nu doar pentru următoarea scadență.

Cred că problema începe înainte ca oamenii să spună că nu se mai descurcă. Începe când amână o mutare, renunță la un curs pentru copil, evită o consultație sau calculează dacă își permit să iasă o dată în oraș. Din exterior, viața lor arată la fel. Merg la serviciu, își plătesc facturile, poate pleacă și câteva zile în concediu. În interiorul bugetului, însă, spațiul de siguranță dispare.

Această presiune nu rămâne între pereții unei case. Ajunge repede în companii și în economia locală.

Paradoxul este că, pe hârtie, Sibiul stă bine. În aprilie 2026, județul a fost singurul din țară în care salariul mediu net a crescut cu peste 10% într-un an, de aproape trei ori mai repede decât media națională, ajungând la peste 6.400 de lei. Și totuși, în discuțiile mele cu antreprenori aud frecvent că nu găsesc oameni sau că îi păstrează tot mai greu. Din partea angajaților aud o nemulțumire la fel de reală: muncesc, dar salariul nu mai acoperă viața pe care o considerau normală. Iar salariul mediu nu este salariul obișnuit: cei mai mulți câștigă mai puțin.

Cele două perspective nu se exclud. Salariul este venitul omului și, în același timp, unul dintre costurile importante ale unei firme. Când cheltuielile personale cresc mai repede decât poate crește productivitatea unei afaceri, tensiunea se mută de la masa din bucătărie în biroul de resurse umane sau direct în biroul șefului.

Să ceri o mărire de salariu este absolut normal. Situația se complică pentru firmele care lucrează cu marje mici, cu contracte negociate la sânge și cu clienți care refuză prețuri mai mari, iar termenele de plată sunt respectate doar pe hârtie. De aici apare un cerc pe care îl simțim deja: oamenii caută venituri mai bune, companiile caută oameni pe care și-i pot permite, iar ambele părți pleacă din discuție cu impresia că cealaltă nu înțelege realitatea.

Locuința este, probabil, punctul în care această realitate se vede cel mai clar. Un oraș devine greu de locuit când rata sau chiria ia o parte prea mare din venitul unei familii. Metrul pătrat a ajuns în Sibiu la aproximativ 2.000 de euro, cu peste un sfert mai mult decât acum doi ani. Un apartament obișnuit cu două camere, de circa 55 de metri pătrați, costă astăzi în jur de 100.000 de euro, adică echivalentul a peste șapte ani de salariu mediu net, fără mâncare, fără facturi, fără nimic altceva.

Soluția pare să fie mutarea mai departe de centru sau chiar în afara orașului. Și exact asta se întâmplă: Șelimbărul a crescut de la puțin peste 7.000 de locuitori în 2011 la aproape 17.500 în 2021, de două ori și jumătate într-un singur deceniu. Numai că o locuință mai accesibilă aduce alte costuri: două mașini, combustibil, timp petrecut în trafic și dependența de un program pe care nu îl mai controlezi.

Uneori economisim la metrul pătrat și plătim diferența în ore din viață. Iar timpul pierdut pe drum nu apare, încă, în nicio statistică despre nivelul de trai.

Pentru tineri, calculele sunt și mai apăsătoare. Chiria medie pentru un apartament cu două camere este de aproximativ 400 de euro, adică în jur de 2.000 de lei. Pentru cineva aflat la primul loc de muncă, cu un salariu sub medie, asta poate însemna aproape jumătate din venit, înainte de prima factură. Un oraș poate avea locuri de muncă și poate fi, în același timp, prea scump pentru începutul unei vieți independente. Dacă primul salariu se duce aproape integral pe chirie și cheltuieli, plecarea nu mai ține de lipsa atașamentului față de Sibiu, ci devine o decizie economică. Iar când un tânăr bine pregătit pleacă, orașul nu pierde doar un locuitor. Pierde energia și competențele de care firmele spun apoi că au nevoie.

Ne place să interpretăm scumpirea locuințelor ca pe un semn că orașul este dorit. Până la un punct, chiar este. Dar prețul mare al proprietăților nu spune singur povestea prosperității. Contează cine poate cumpăra, cine poate închiria fără teamă și cât îi mai rămâne unui om după ce își plătește dreptul de a locui aici.

De aceea, costul vieții nu mai este doar problema fiecărei familii. Este o problemă de dezvoltare locală. O zonă rezidențială fără transport public bun produce cheltuieli suplimentare. Lipsa locurilor suficiente în serviciile esențiale îi obligă pe părinți să plătească alternative. Blocajele din trafic consumă bani și productivitate. Iar o economie care atrage investiții, dar nu reușește să păstreze oamenii necesari acelor investiții, își limitează singură creșterea.

În Sibiu am auzit deseori discuții despre cum să aducem mai mulți investitori. Ar trebui să ne întrebăm la fel de serios cum îi păstrăm pe cei pe care îi avem deja și pe oamenii care lucrează acum aici.

Nu cred că vom găsi drumul prin desiș căutând un vinovat sau o soluție care să încapă într-un slogan. Primăria nu poate stabili salariile, firmele nu pot rezolva singure problema locuirii, iar oamenii nu își pot reduce la nesfârșit nevoile. Putem însă să legăm discuțiile pe care acum le purtăm separat. Locuințele trebuie discutate împreună cu mobilitatea: proiectul unui tren periurban care să lege Sibiul de Șelimbăr este exact genul de decizie în care cele două se întâlnesc. Salariile, împreună cu productivitatea și valoarea creată de companii. Educația, împreună cu locurile de muncă pe care orașul vrea să le aibă peste zece ani.

Pentru mine, aceasta este întrebarea financiară importantă a Sibiului: nu cât valorează orașul pe hârtie, ci dacă oamenii care îl construiesc, îl servesc și îl fac atractiv își pot clădi aici un trai prosper, în care calitatea vieții devine un indicator la fel de important ca cifrele. Un oraș prosper le oferă celor care aleg să trăiască în el șansa reală de a-și construi o viață bogată în experiențe, alături de comunitate, în care planurile trec dincolo de sfârșitul lunii.

Mi-ar plăcea ca peste zece sau douăzeci de ani să putem spune că Sibiul nu a fost doar un oraș frumos și dorit, ci unul în care oamenii au putut să rămână, să își crească familiile și să îmbătrânească bine. Longevitatea unui oraș se vede în continuitatea dintre generații, în copiii care aleg să se întoarcă și în oamenii care simt că au aici un viitor. Dacă luăm de acum decizii care fac viața mai accesibilă, putem construi un Sibiu în care și generațiile de după noi să își dorească, și să își permită, să rămână. Aceasta ar fi, pentru mine, una dintre cele mai oneste forme de prosperitate.

Articol publicat în ediția print din 15 octombrie 2026 în suplimentul Tribuna Financiară