Pe bune, chiar nu îi poate opri nimeni?

Am mai scris că sezonul colindelor a început în forţă la Sibiu (şi nu doar la Sibiu, ci peste tot, oamenii se grăbesc toţi să serbeze Crăciunul înainte de Crăciun de parcă atunci ar avea altă treabă). Acum este în plină manifestare dezlănţuită, peste tot auzindu-se doar colinde sau cântece din acelea „Christmas Hits” pe care deja le ştii pe dinafară la cât de repetitive sunt, an după an. Dar să zicem că ăsta este jocul, şi în Vest este la fel, iar dacă şi în vest e la fel, de ce nu am imita şi noi aşa, kitschos, româneşte, Vestul? Dacă strângi din dinţi, toată poluarea asta sonoră care mai mult face mişto de această sărbătoare (a Naşterii Domnului, în caz că s-a uitat de la atâta shopping) decât să îţi ofere bucuria ei, trece. Pe 26 decembrie deja se lasă linişte. Plus că, dacă nu îţi convine muzica, nu frecventezi locul iar acasă poţi să îţi pui ce muzică vrei, de la Beethoven la Dani Mocanu, fiind conştient că nu poţi opri nimic şi nu poţi face nimic.

Numai că, pe lângă fondul sonor „clasic”, apare în fiecare an, de plictisitor de multă vreme, o altă poluare. Cea a falşilor colindători. Am mai pomenit de ei, dar atunci era abia 3 decembrie. La editorialul de atunci, deja mi se semnala în comentarii că „Au apărut cei cu ursu’, de fapt vreo trei urşi, plus tobele. Sunt prin Vasile Aaron. Până în Ajunul Crăciunului ne delecteaza cu tradiţiile lor” (semnat: Sibianul realist). Aşa era. Numai că acum echipele s-au înmulţit. Hoinăresc, nestingherite, prin tot Sibiul, mai ales prin zonele de blocuri (multă lume, mai mulţi bani pe metru pătrat decât în zonele de case), mai vorbesc cu prietenii la telefon pe tema asta şi ei îmi zic, că „hăhă, acum sunt la mine”, sau eu le zic că „hăhă acum sunt la mine ia auzi-i”.

Pe la noi prin Hipodrom poate cel mai de fiţă cartier de blocuri din Sibiu exceptând rampele de gunoi, prestează trei sau mai multe echipe responsabile cu zgomotul sezonier. Prima, mai răruţă, era cea cu boxa după ea, îmbrăcată în haine populare. Din boxă sună aceeaşi colindă populară, pe ritm de jienească, făcută celebră de către Samuel de la Bărbuleşti, „S-a născut Emanuel”, o piesă în principiu agreabilă şi curată ca mesaj. E agreabilă în principiu, dacă nu ar fi combinată cu hăuieli, strigături, fluierături, acompaniată fals, şi nu este amplificată de betonul unor blocuri cu zece etaje. Este, zic eu cea mai puţin barbară grupare care cântă pe mila publică, deşi îşi câştigă cam nemeritat banii, pentru că povara o duce Samuel de la Bărbuleşti, care nu cred că are idee pe unde este el purtat acum, iarna. (later edit: a apărut a doua grupă cu boxă şi aceeaşi melorie, cu tricolor şi căciuli albe pe cap) Ţi se face dor de ei atunci când apar cei cu urşii. De fapt nişte fake-urşi, doi sau trei la număr, însoţiţi de o brigadă de tobaşi care bat mai ceva ca un trib afiican şucărit la maxim pe colonistul alb, cu break-uri pe care le umblu cu nişte strigături sacadate în stil „army drill”, din care eu personal nu înţeleg nimic. Mă întâlnesc cu ei prin zona Mihai Viteazu de două ori pe zi, în jurul orelor 12 şi 14. Cea de-a treia echipă este un feld e fanfară patetică, cu o „capră” care se chinuie să interpreteze clasicul hruşcian „Deşchide uşa creşline”, pe ritm de jocul popular „Hodoroaga” de pe la Alămor. Sună aşa de afon încât chiar şi eu cu oricare vreţi dintre voi, am cânta mai bine la instrumetlele alea decât ei. Şi asta zilnic. Zilnic x 2 sau x3, cu sau fără „encore une fois”.

Bun, râdem glumim, dar pe bune, chiar nu îi poate opri nimeni? Sunt cumva autorizaţi? Că dacă da, atunci ar fi o mare eroare iar dacă nu, e tot o mare eroare, că ei încă mai prestează pe aici prin oraş nestingheriţi de cineva care are în atribuţiuni tocmai ca să îi stingherească.

Nu-mi spuneţi că ei sunt tradiţia, că varza aia nu se poate numi tradiţie, ci doar cerşetorie zgomotoasă. Nu am nimic împotriva apelării la mila publică, dar să nu întorci tot Sibiul pe dos cu ea. Iar iubitorii muzicii lor pot solicita ca aceştia să concerteze la showurile din Sub Arini de la vară.