Primul star: “Simbolul unei generaţii de artişti care a refuzat pactul cu regimurile politice” își are locul de veci în Cimitirul din Sibiu

Două decenii (1928-1949) – atât a ținut cariera de cântăreț de muzică ușoară a lui Cristian Vasile. Două decenii care nu au reușit să păstreze intactă imaginea și valoarea interpretului celebrei melodii „Zaraza“, a celui care a cunoscut cele mai înalte culmi ale succesului în perioada interbelică.

Cum acest nume, prin voia sorții, este legat de Sibiu, am făcut un scurt sondaj ad-hoc cu concitadini care ne-au ieșit în cale. Cei care au acceptat acest demers au mărturisit că numele lui Cristian Vasile le este străin și nu cred că ar fi o personalitate legată de oraș, iar după audierea unei scurte înregistrări muzicale, nu au identificat nici titlul, nici acordurile celebrului tango.

Parțial, sibienii aveau dreptate. Așa este: Cristian Vasile nu face parte din personalitățile comunității sibiene, iar cariera sa profesională nu este legată de Sibiu. Totuși, celebrul trubadur, cel care era simbolul unei generații de artiști care a refuzat pactul cu regimul comunist, regim ce i-a grăbit, de altfel, și sfârșitul, a preferat să petreacă ultimele clipe din viață în Sibiu. Aici, cântărețul român de muzică ușoară cu voce de tenor, din perioada interbelică, a fost înmormântat, într-o discreție nemeritată, în iunie 1974, și își are locul de veci în Cimitirul Municipal.

Născut să iubească și să sufere cântând

Puzzle-ul biografiei lui Cristian Vasile este la fel de întortocheat precum cariera sa. S-a născut pe 8 mai 1908, în Brăila. În copilărie, era atras de muzică și de o orchestră care cânta în restaurantul din parcul orașului. Al doilea moment care a avut impact asupra lui se petrece în anii când era elev. Atunci a avut șansa să vizioneze spectacolul unei companii de operetă și a fost impresionat de faimosul Nae Leonard.

Au fost două momente cruciale care, în anii adolescenței, i-au purtat pașii la Conservator. Cristian Vasile a fost repartizat la clasa de canto a profesorului Romulus Vrăbiescu, pe vremea aceea mare tenor al Operei Române, tot brăilean. Destinul său avea să fie însă altul. Într-o seară banală de toamnă, în 1928, îndemnat de amici, urcă pentru prima dată pe scena unei crâșme de lângă Gara de Nord. A fost momentul în care avea să devină cel mai iubit dizeur al acelor vremuri. A început să neglijeze cursurile la Conservator și a renunțat la studenție.

Câștiga într-o lună cât un funcționar diplomatic într-un an

Pe parcursul anilor 1928-1949, Cristian Vasile a avut parte de glorie adevărată, dar a simțit și efemera artă a melodiilor care, îmbrățișate repede, tot atât de repede erau date uitării. Cristian Vasile a abordat tangoul și romanța cu mare lejeritate.

Cânta cu dăruire, seară de seară, încât, la scurt timp, numele său a ajuns pe buzele tuturor bucureștenilor, iar faima i s-a dus, încet-încet, în întreaga țară și dincolo de granițele ei. Devenise cea mai ascultată voce, dar și cel mai râvnit bărbat. Era adorat peste măsură de oameni de toate vârstele, de la elite la drojdia societății, iar femeile făceau orice să-i intre-n grații. Căci nu era numai un artist foarte talentat, ci și un bărbat deosebit de atrăgător, care știa să sucească mințile femeilor. Era atletic, cu trăsături armonioase, tot timpul îngrijit și îmbrăcat la patru ace.

Dincolo de aspectul său de amorez și de vocea caldă, nici buzunarele nu-i mai erau goale ca-n vremea studenției, ceea ce-l făcea și mai dorit. Câștigurile sale financiare, în perioada de glorie, erau notabile: câștiga într-o lună cât un funcționar diplomatic într-un an. În anii dintre războaie, protipendada intelectuală a Capitalei se dădea în vânt după spectacole de ținută. Ca atare, restaurantele și grădinile de vară faimoase îl solicitau, iar el era un cântăreț la mare căutare.

Pentru un provincial precum Cristian Vasile, îndrăgostit până peste cap de muzică, ispita a fost cu atât mai mare și i-a oferit cupa gloriei și a năpastei, pe care le-a gustat din plin. Reușise să înregistreze întâi la Berlin, pe plăci Odeon, în aprilie 1931: „Adieu mein kleiner Gardeofizzier/ Adio, scumpa mea” și „Frag nicht warum ich weine/ Nu mă-ntreba”, și apoi multe plăci Columbia.

Discul-legendă: ZARAZA

Cristian Vasile devenise în acea perioadă cel mai bine vândut artist și avea și numărul cel mai mare de plăci imprimate. Doar piesa de pe discul-legendă ZARAZA, înregistrată la Berlin în 1931, și-a conservat în timp valoarea, poate și datorită legendei țesute în spatele frumoasei romanțe, unul dintre cele mai îndrăgite și cunoscute cântece de pe meleagurile românești, despre o brunetă focoasă din Bucureștiul interbelic, fiica unui boier grec și a unei țigănci, Didina. „Frumusețe dumnezeiască, cu buze senzuale, părul lung, brunet, uns din plin cu ulei de nuci, era considerată și una dintre curtezanele de lux ale Micului Paris, fiind dorită de sofisticați boieri ai vremii”.

Din aceste motive, lumea consideră că piesa cu titlul Zaraza ar fi fost chiar numele ei real, iar versurile ar fi povestea de dragoste înfiripată între frumoasa brunetă și Cristian Vasile, începută în localul „Vulpea Roșie”, care a durat timp de doi ani, până în seara în care rivalul Zavaidoc a plătit un țigan ca să o ucidă. Legenda este întreținută și de o perioadă dificilă prin care avea să treacă Cristian Vasile, când corzile vocale i-au fost afectate.

Povestea are o oarecare asemănare cu Maud Mary, femeia de care era îndrăgostit, dar care l-a adus în pragul disperării. O iubea nespus, așa că nu se uita la banii pe care-i cheltuia pentru capriciile ei. În final, Maud Mary l-a părăsit, iar trubadorul a vrut chiar să se sinucidă. A fost salvat de mama sa, care locuia pe atunci la Predeal, împreună cu fratele lui mai mic.

Ultimul trubadur – ultimul drum în Cimitirul Municipiului Sibiu

În scurt timp, Cristian și-a recăpătat încrederea în viață. Încurajat de veșnicul său optimism, pleacă la București, în căutarea unui nou angajament. Numai că fratele său aflase că marele diseur căzuse pradă unei boli de piept.

Imprevizibil, renumitul cântăreț a revenit la București, însă succesul de odinioară nu l-a mai urmărit. S-a îmbolnăvit grav. A fost îngrijit de o admiratoare până când mama sa l-a dus la Sinaia, unde avea o vilă. În 1939, începea Al Doilea Război Mondial, iar România era, alături de Ungaria şi Finlanda, aliată a Axei. Perioada de aur a Europei, a Bucureştiului, dar şi a lui Cristian Vasile erau pe sfârşite.

Trubadurul s-a înrolat pe front în echipele artistice. A ajuns până la Don, dar dezastrul militar l-a adus din nou în ţară. A plecat apoi pe Frontul de Vest. A revenit la Bucureşti şi a fost angajat la un mic restaurant de lângă Cişmigiu. Atunci au apărut primele semne de boală. Respira greu şi obosea, slăbise mult şi abia se mai ţinea pe picioare. Diagnosticul: TBC.

Cu mare greutate, familia a reușit să-i procure medicamentele de care avea nevoie. Ca să poată respira, a fost supus unui dublu pneumotorax. Când starea i s-a ameliorat, a ieșit la scurte plimbări prin stațiune. Și-a căutat un serviciu, pentru a mai ușura poverile din casă. A găsit un post: responsabil de cămin cultural. A creat o echipă de teatru cu amatori și și-a asumat rolul de regizor, solist și director de scenă.

Activistul de partid i-a oprit însă orice avânt. Cu mare greutate, a pus în scenă „Năpasta”. A jucat rolul lui Ion. Sala a fost plină până la refuz. Prin 1950, Cristian Vasile şi-a revenit, însă nu s-a mai putut întoarce la cariera strălucită pe care o avusese, din cauza comuniştilor, după ce a refuzat să se supună directivelor de partid. N-a vrut să cânte pentru Gheorghiu-Dej şi pentru Stalin, iar pentru aceste acte de rebeliune a plătit preţul: a fost aruncat într-un con de umbră, ajungând chiar la puşcărie câteva zile.

Deşi i s-a propus să fugă din ţară, la Paris, Cristian Vasile a preferat să rămână în România. După tentative de a organiza coruri şi trupe muncitoreşti, a ajuns să muncească pe şantierul Întreprinderii Gaz Metan din Mediaş. O vreme a revenit în Bucureşti, ca prezentator de programe la Circul de Stat şi regizor la Teatrul de Păpuşi „Ţăndărică“. Aici a întâlnit-o pe fosta cântăreaţă Rada Moldovan, femeia care i-a rămas alături până la finalul vieţii. S-au căsătorit şi s-au mutat la Piatra-Neamţ, el ca regizor, Rada, ca sufleur.

Vechile probleme de sănătate au reapărut. Trubadurul respira tot mai greu, ajutat de un aparat care asigura inhalaţia cu alopent, printr-un mic aparat, procurat de fratele său, Virgiliu, pe o sumă considerabilă. Căutând un loc cu o climă propice, Rada și Cristian s-au mutat o vreme la Predeal, apoi s-au stanilit la Sibiu. Pe lângă boala de plămâni, Cristian a suferit și o paralizie a corzilor vocale și o boală de inimă.

După o lungă suferinţă, interpretul „Zarazei“ a murit, în iunie 1974, la 66 de ani. Înainte, a cerut să nu i se pună cruce inscripţionată cu nume pe mormânt. Dezamăgit de oameni, lăsat să se zbată în uitare şi sărăcie, aceasta a fost răzbunarea lui. A spus că, dacă va mai însemna ceva pentru oricine, atunci acela care va dori să-i afle cu adevărat povestea îl va căuta şi îl va găsi. A fost condus pe ultimul drum, la Cimitirul Hiprodrom I, de familie și câțiva prieteni, printre care și interpreta Mia Braia.

Dincolo de fenomen, Cristian Vasile este şi simbolul unei generaţii de artişti care au refuzat să se compromită făcând pact cu regimurile politice şi, drept urmare, a fost dață uitării.