Nu că ar fi deosebit de frumoase, dar de ce te-ai plimba pe străzile Funarilor și Fântânii?

Pur și simplu o coincidență a făcut ca străzile de care ne ocupăm astăzi să înceapă cu aceeași literă, „F”. Iar asemănările se opresc aici. Sunt două străzi nici măcar învecinate, una în zona gării, alta în Ștrand (cartierul). Au istorii diferite și denumiri schimbate sau nu. Și mai ales au un lucru în comun, că nu se știe de ce te-ai plimba pe ele (deși una este destul de simpatică și istorică), pentru că nu ai avea vreun motiv decât ori că știi pe cineva pe acolo, ori că vrei să o tai pe scurtături, ori că ești pasionat de chestii mai aparte.

Strada Fântânii din Ștrand, doar o stradă

Ca turist, zona Ștrand nu îți spune absolut nimic, deși are și ea frumusețea și pitorescul ei. Niciun ghid online nu îți spune despre atracțiile Ștrandului, chiar dacă uneori este deschis ștrandul (acum, la momentul realizării materialului acesta, nu e). Ca orice cartier, el are o zonă mai veche și una mai nouă, o zonă de case și una de blocuri și mai nou, o zonă de alte blocuri, numită Ștrand 2.

Foto: Dumitru CHISELIȚĂ

Strada despre care vorbim este în zona de case. Se numește Fântânii, probabil din cauză că pe vremuri, aici, era o fântână. Se încadrează în toponimia „hidro” a străzilor de aici, deoarece ea face legătura (adică scurtătura) dintre străzile Ștrandului (pe care nu se află niciun ștrand, el fiind pe str. Vasile Cârlova) și Gârlei, pentru că pe acolo trecea o mică ramificație a Cibinului cunoscută ca Pârâul Fleischer.

Foto: Dumitru CHISELIȚĂ

Fântânii este scurtă, deci nu obosești umblând pe ea, problema este că ea nu conține prea mușlte lucruri remarcabile. Hai să zicem că unul dintre ele ar fi stâlpul de iluminat din lemn, cu izolatori ceramici interesanți. A doua, un bloc care, văzut din față, are o alură de hotel cochet de stațiune montană, iar din lateral, seamănă cu un bloc de nefamiliști mai mic. Are copaci plantați în jur, poartă și gard robuste, din țevi metalice vopsite în verde, iar în fundul curții, o serie de garaje. Multă vreme mi-a vâjâit prin cap întrebarea „ce e asta și ce caută așa ceva aici?”, că nimic nu este în Ștrand să i se asemene. Bun, este un fost bloc de locuințe de serviciu, cum sunt destule (și uitate) în orașul nostru. Dar ale cui să fi fost? Am aflat scormonind prin vechea colecție a Tribunei (Sibiului), unde am citit, într-oe diție din 8 mai 1970, despre Combinatul de Exploatarea și Indistrializarea Lemnului (C.E.I.L.) care „a luat inițiativa construirii unui bloc de locuințe cu patru nivele în strada Fîntînii nr. 2 din Sibiu”. „Construcția, care va avea un număr de 16 apartamente, se află la turnarea planșeului etajului II și se realizează în întregime în regia și cu forțele de muncă ale combinatului”, se mai spunea în Tribuna. Șia sta este tot despre singura clădire mai „istorică” și mai de remarcat de pe stradă.

Foto: Dumitru CHISELIȚĂ

Foto: Dumitru CHISELIȚĂ

Restul de case sunt majoritatea în stil locuință familială interbelică și imediat după, inițial cu un nivel, două camere plus anexe, care au mai evoluat ulterior. Altele au devenit case etajate, model din acesta nou, nu atât frumos cât masiv.

Ca spații comerciale, avem unul singur: magazinul „Cassa Decor”, specializat în perdele, draperii și alte lcururi de îmbrăcat… locuința. Dar dacă cercetezi urmele lăsate în teren mai apar minimum două. Un chioșc din acela de curte, ca prin anii ‘90 și o firmă „Contama” SRL vizibilă de pe trotuar, la o casă veche renovată. Tot ca „vechituri” mai există câteva porți din metal, țeavă plus tablă plus plasă de sârmă, solide, din care se găseau la depozitele „Conlemn”, mult mai impunătoare decât ce avem acum în domeniu. Și garduri la fel. Altceva? Altceva nimic. Exceptând faptul că iar voi fi picat ca suspect cum tot făceam poze pe o stradă unde nimeni nu face poze, și nu ai de regulă ce poze să faci.

Foto: Dumitru CHISELIȚĂ

Concluzie: Strada Fântânii este o scurtătură mică între două străzi relativ mari. Stradă de cartier, acum frontieră între zona de case și cea de blocuri. Chiar nu ai nicio treabă pe aici în afara faptului că de aici poți ajunge cumva ori în stație la Penny pe Alba Iulia, ori la cea de pe Transilvaniei. Iar blocul acela model Păltiniș poate fi o atracție doar pentru amatorii de locuințe de serviciu și aspectul lor estetic

Strada Fuiarilor, o stradă istorică dar unde nu prea ți-ai dori să mergi Sau?

Dacă mai eram încă prin anii ’90 – ‘2000, trebuia să fac precizarea că „Funarilor” nu se referă la susținătorii liderului Gheorghe Funar, primul primar faimos al Clujului, candidat la președinție și lider de partid naționalist – PUNR – (Partidul Unității Naționale Române), partid născut din siajul conflictului inetrentic istoric româno-maghiar din martie 1990. Funarii, ca ocupație uitată, erau cei specializați în a realiza funii, un accesoriu necesar oriunde într-o gospodărie rurală ori urbană. Deci, teoretic, pe strada Funarilor găseai atelierele sau măcar prăvăliile acestor funari. Nimic mai inexact. Nu a existat așa ceva aici.

Foto: Dumitru CHISELIȚĂ

Plus că numele nu este unul istoric, cu pus așa, ca să fie, să se încadreze cu strada vecină, tot ala „pe meserie” și ea, Șelarilor. S-a numit, de-a lungul timpului, Mănăstirii, grație zidurilor Mănăstirii Ursulinelor. pentru că suna prea mistic, comuniștii i-aus chimbat numele în Recruților, probabil pentru căc eva mai jos era „Comisariatul” militar, unde te lua în armată. Apoi fiind prea blândăd enumirea, i-a fosts chimbată în Largo Caballero, un nume care acum nu mai spune nimic, dar atunci el era în panteonul religiei comuniste. Francisco Largo Caballero, supranumit Lenin de Spania, sindicalist și premier al Spaniei, timpd e un an, în vremea războiului civil. Dar a trecut și moda internaționalismului proletar iar de prin 1965 se numește așa cum o știm.

Foto: Dumitru CHISELIȚĂ

Strada Funarilor are două porțiuni, care nu impresionează un neavizat, mai ales că este o stradă scurtă și nu cu „vad”. Avem porțiunea care, estetic vorbind, nu arată nicicum pentru că nu are ce arăta și porțiunea romantic-istorică. Adică ar fi un pic de stradă frumoasă din Sibiu, dacă ar investi cineva în esteticul ei. Să detaliem.

Zona complet neinteresantă compensează prin faptul că oferă două lucruri care atrag multă lume. Cum vii dinspre Constituției, parcare, care pe vremuri a fost stație de pomiperi, apoi stație de ambulanță, apoi a fost demolată. Vizavi este spitalul MedLife Polisano. cu o alee de acces în spatele său. Gardul parcării este complet inestetic, din plăci de beton, dar aspectul acesta este cât se poate de puțin interesant. Dincolo de parcare avem, în stânga, o casă interbelică, spațioasă, cu o mică terasă în partea laterală și un acces la partea din spate a spitalului, pe unde poți admira cumva o mostră de renovare nefericită a unei case vechi care inițial era interesantă ca aspect, iar acum este nicicum.

Foto: Dumitru CHISELIȚĂ

Aici este marcată frontiera dintre zona utilitară și zona istorică. Iar ca să pricepi mai bine asta, aici este o altă parcare. Pentru că Funarilor este, totuși o stradă istorică. După ce treci de zidul mânjit cu grafitti dai de zidul cu panoul care te avertizează că nu ai voie să urci pe „zidul istoric” și să sari gardul în „baza sportivă”, pentru că poți fi ușurat de 1.000.000 – 2.000.000 lei (aşa zice Primăria, că ea semnează). Aici sunt necesare două mici precizări. „Zidul istoric” pe care poți sări (adică nu poți, că este îmbunătățit cu un gard ne-istoric, din plasă de sârmă) nu este deloc istoric, ci un adaos mult mai târziu. Adevăratul zid istoric nu îl poți sări, pentru că nu ai cum. Zidul (cel real) face parte din Centura a III-a de fortificații, a fost cercetat arheologic la vremea lui, s-a scris despre el, și de atâta grijă părintească a autorităților, pe porțiunea aceasta este complet vandalizat cu alte grafitti, accentuând atmosfera de abandon și miserupism. Totuși, poți remarca urmele vechilor arcade, dar numai dacă ești setat pe asta. Ei, aceasta este partea stângă, cum vii de pe Constituției, a părții pitorești și pietonale a străzii Funarilor: un zid. istoric și mâzgălit. De aici, la stânga, poți ajunge în Manejului, despre care am scris. Am mai scris și asta, că păcat de locul acesta care ar putea fi frumos dacă nu ar fi urât, deși face parte şi el din centrul istoric. Pentru amatorii de ciudățenii, în pavaj se află un capac de canal, foarte bine păstrat, realizat la turnătoriile Andreas Rieger. uşor de recunoscut după „brandul” „CANALISATION /NAGYSZEBEN/HERMANNSTADT/AND. RIEGER”.

Foto: Dumitru CHISELIȚĂ

În dreapta, ai trei clădiri, toate cu spatele la stradă. Două sunt dintre cele cu „fața” la strada-curte Sofocle iar una este parte din defunctul Liceu Pedagogic/Școala Nr. 1. Una dintre clădiri este „cicatrizată” de o modificare din seria celor care nu se încadrează cu nimic: o intrare cu scară și balustradă.

Calea întoarsă poți să o faci pe sub falsul Turn al Bărbierilor (cel real, adică resturile lui, sunt dincolo de zid, unde e amenda aia cu milionul) dar grijă mare să nu pice vreun ceva în cap, că arcadele acelea or fi pitorești șli or da bine la pozele de nuntă, dar nu mai sunt așa de rezistente, mai ales de când au ajuns loc e joacă pentru chinuiții de talent. Dar aici e deja altă stradă. Sau poți să faci cale întoarsă, să te mai uiți la ziduri, la casele vechi, la starea aceea de stradă îngustă și înaltă cum rar ai prin Sibiu și să te gândești ce fain ar fi dacă nu ar fi așa de urât.

Foto: Dumitru CHISELIȚĂ

Concluzie: strada merită vizitată doar dacă ești superîndrăgostit de atmosfere de vechime, mister și ceva spaimă. Locul este incredibil de romantic, chiar cu defectele lui, dar dacă ești un turist sau localnic setat doar pe frumuseți tip becuri și paiete, nu e de tine. Cealaltă porțiune este estetic, nulă. Chiar dacă e folositoare. Cu puțin efort ar fi fost, parțial, o jumătate de frumoasă stradă din Sibiu. Dar nu interesează pe nimeni asta.

Foto: Dumitru CHISELIȚĂ