Să nu vrei să ştii, cu atâta informaţie în jurul tău

Observ că trăim în epoca în care, cu cât creşte informaţia „la liber”, cu atât oamenii cunosc mai puţin. Am prins perioada aceea când informaţia era în principal de la o singură sursă, cea oficială (de atunci nu mai cred în ea oricât i s-ar face propagandă) şi de un singur fel, cel care trebuia. Era perioada în care programul TV era definit ca „un rahat (nu spunea nimeni „rahat”, ci cuvântul acela direct şi brutal) între două telejurnale”. Dar şi atunci existau o mulţime de alte căi de a te informa. O făceai „de la străini”, ba buchisind prin revistele expirate vest-germane sau chiar franţuzeşti vândute la piaţa de vechituri, ba răsucind butoanele radioului pentru a prinde pe unde medii şi scurte ceva- altceva, o Europa Liberă, o Vocea Americii, un BBC, un RFI, sau chiar vecinii de la Belgrad şi Novi Sad. Mai era varianta cititului cărţilor, „cea mai de folos zăbavă” (da ştiu este un citat dintr-un cronicar neagreat de valul sovietizant al anumitor intelectuali). Mai puteai învăţa, întreba, încerca, afla conform vorbei vremii „ca să nu mori prost”. Era o dorinţă mare, pe măsura penuriei de posibilităţi, a cenzurii şi a ofertei slabe de pe piaţă.

După 1989, probabil cea mai la liber zonă a fost cea a informaţiei. Presa a bubuit la propriu. Aveai publicaţii de orice fel, de orice orientare politică, de orice extremă, cu orice tematică, de la sex la construit machete de corăbii şi de la jeg la genialitate. Posturile TV s-au înmulţit, la fel ca cele de radio. Nu mai puteai să spui că „nu ştiu”, atâta vreme cât cumpărai ziare cu plasa, cu o ureche erai la radio şi cu ochii erai în TV. Dar tot nu era destulă informaţie. Adică era bine, dar nu chiar aşa de bine. Ştiai dar, vorba lui tovarăşu’ Lenin, ştiai că ştii puţin. Dar era cam dificil să ştii mai mult.

Apoi a venit digitalizarea care, pe repede înainte, a acaparat tot, inclusiv informaţia. Vorba reclamei „la un click distanţă” ai orice, din orice domeniu, pe orice gust, doar să vrei, să ştii ce să vrei şi să accesezi. Poţi citi ziare din Congo, urmări televiziuni de la Cuca Măcăii, ai baze de date, studii, analize, „cum-să-faci”-uri, sfaturi medicale, motivaţionale, demotivaţionale, istorie şi istorii, nebunii şi normalităţi, extratereştri sau credinţă, interne-externe. Iar de când cu reţelele sociale, poţi chiar să ai păreri care să ţi se audă în orice „colţ” al pământului, poţi să-i comentezi preşedintelui Americii sau celei mai sexy actriţe de la Bollywood, ori să înjuri pe cine vrei. Poţi să vezi filme, să asculţi muzică, să cumperi sau să vinzi, să împrumuţi sau să agăţi dame şi masculi alfa.

Deci nu e o scuză că nu ştii sau nu ai ştiut ceva sau despre cineva.Şi totuşi, mulţi nu ştiu. Sau nu vor să ştie. Informaţia trece le lângă ei ca acceleratul prin halta Mohu, fără a lăsa urme vizibile. Sau cel puţin aşa îţi dau impresia şi aşa se comportă. Ceea ce e ciudat în această adevărată piaţă liberă a informaţiei care e acum.

Preferă să gândească binar, în 1 şi 0, în alb şi negru. Să nu afle mai multe decât pachete de gândire fast-food a altora ca să îşi întreţină convingerile lor puţine dar fixe. Să se adune virtual cu semenii lor întru ne-ştiinţă asumată sau arătată, pentru a îi contracara brutal tocmai pe cei care ştiu, văd şi prelucrează mai multă informaţie decât ei. Nu mai vor să ştie mult şi multe ci doar marfa care le confirmă ceea ce cred ei. Poate fi fals, poate fi minciună, poate fi orice, numai ca să confirme ceea ce consideră ei, şi acela selectat cu grijă ca să nu le fisureze convingerile de fier-beton.

Să nu ştii sau să nu vrei să ştii cu informaţia în jurul tău este ceva ciudat dar foarte frecvent. Interesant este că, atunci când le oferi argumente clare că un „ceva” nu este fix cum sunt convinşi ei că e, ei în loc să o analizeze, o refuză din start, uneori isteric, sub pretextul că este „minciună”; „conspiraţie” sau propaganda ştiu ei a cui. Doar pentru că nu le place lor. Este dorinţa de a nu voi să ştii.

De ce am scris aşa ceva? Pentru că aceste persoane sunt cei cu care vă mâncaţi nervii pe reţele, de căutaţi să le explicaţi degeaba, că e tot aia.