De la visul copilăriei la sala de operație: povestea medicului Noor Hassan

Calm și binedispus, așa l-am întâlnit pe doctorul Noor Hassan, chiar dacă avea o mulțime de responsabilități și zeci de pacienți de vizitat. Noor Hassan este medic chirurg oncolog în cadrul Spitalului MedLife Polisano Sibiu și a operat mii de pacienți cu cancer, atât clasic, cât și laparoscopic sau robotic.

În 2024, el a condus echipa medicală care a realizat prima tiroidectomie robotică prin tehnica BABA în România, o operație inovatoare ce asigură o recuperare rapidă și minimizarea cicatricilor vizibile. Tot sub coordonarea sa, a fost efectuată cu succes și o hepatectomie stângă robotică la un pacient diagnosticat cu cancer hepatic, marcând un nou pas important în chirurgia oncologică robotică din țară. 

S-a născut în Iran, într-un oraș puțin mai mare decât Sibiul, unde a locuit până la vârsta de 14 ani. Apoi, împreună cu întreaga familie, s-a mutat în Anglia, unde și-a continuat studiile până la vârsta de 20 de ani. Ulterior, s-a stabilit la Sibiu, orașul de origine al mamei sale, născută în Poiana Sibiului.
Experiențele trăite în străinătate, în special în Anglia, l-au învățat că ușile care par închise pot fi, de fapt, începuturi spre reușită.
Tatăl său, medic și iubitor de natură, a fost sursa de inspirație în alegerea drumului profesional, transmițându-i pasiunea pentru știință, empatie și respectul pentru viață. 

„Tatăl meu a fost medic. Încă din copilărie visa ca unul dintre noi, eu sau fratele meu, să-i urmăm pașii. Fratele meu a ales IT-ul – a spus mereu că nu se simte confortabil cu sângele sau cu ideea de a fi în contact direct cu pacienții. Nu pot spune că m-am simțit vreodată obligat să fiu eu cel care se sacrifică, între ghilimele. Din contră, mie chiar mi-a plăcut.

Am fost foarte apropiat de tatăl meu, mai ales în zona asta a medicinei. El era pasionat de tratamentele naturiste, în special cele pentru cancer. De mic mă lua cu el pe dealuri și prin păduri, în căutare de plante despre care credea – sau spera – că ar putea avea un efect benefic. Pentru mine, acele momente au fost esențiale. Acolo, în natură, printre plante, am învățat primele lecții despre grijă, speranță și vindecare. Poate de aceea medicina nu mi s-a părut niciodată un sacrificiu, ci o cale firească.”

Bisturiul, cel mai bun prieten

Ușor amuzat, medicul ne spune că dacă ar fi posibil, ar lua sistemul da Vinci (cu care a realizat numeroase intervenții) acasă. În anul 2005 a început să studieze Medicina în Sibiu, iar exercițiile și primele „intervenții” le-a făcut în bază de biomedicină: „Din copilărie pot să zic că mergeam tot timpul cu tatăl meu la spital și acolo încercam tot felul de incizii, injecții, diverse lucruri. Pot să spun că atunci am pus prima dată mâna pe un bisturiu. Bineînțeles, nu mă refer că făceam astfel de lucruri pe pacienți. Era o bază de biomedicină unde se făceau studii pe animale, și acolo mergeam cu el și realizam tot felul de manevre chirurgicale. Dar încă din timpul facultății mi-a plăcut ramura chirurgicală. Am fost mereu atras de această latură practică a medicinei. Întotdeauna am preferat să lucrez cu mâinile, să fac ceva concret pentru pacienți, în loc să mă limitez la teorie sau la prescrierea medicamentelor. Pentru mine, a putea interveni direct, a putea oferi alinare prin acțiunea mea, a fost mereu o motivație puternică.

Cred că această dorință de a fi aproape de pacient, de a face o diferență palpabilă în viața lui, vine și din anii petrecuți alături de tatăl meu, când mergeam împreună să culegem plante. Era felul nostru de a înțelege că medicina nu este doar despre știință, ci și despre grijă și conexiune”.

Fără îndoială, chirurgul nu va uita niciodată primul pacient, ori prima intervenție. Spun asta pentru că am fost surprinsă când mi-a zis cu exactitate problemele primului pacient:

„Prima mea intervenție chirurgicală pe un pacient a fost chiar în primul an de rezidențiat. Îmi amintesc perfect momentul – o amputație de coapsă. Pacientul suferea de o patologie vasculară severă, cu gangrenă la membrul inferior, pe partea stângă, dacă bine țin minte. Domnul profesor Sabău, sub îndrumarea căruia eram, mi-a spus simplu: «Stau lângă tine, tu faci amputația.»

Așa am trecut eu prin prima mea operație. Desigur, am avut emoții, dar au fost emoții pozitive, de motivație. Prezența unui mentor alături te face să te simți în siguranță – știi că, dacă ceva nu merge bine, poți fi corectat și susținut.

Pe cont propriu, însă, lucrurile au fost cu totul diferite. Când rămâi singur în fața pacientului, responsabilitatea devine mult mai apăsătoare. Știi că de tine depinde totul, fără nicio plasă de siguranță. Atunci fiecare decizie, fiecare gest capătă o greutate enormă”.

Chirurgia oncologică, o ramură grea, dar plină de speranță

Chirurgia oncologia este una dintre cele mai grele ramuri din medicină, și totuși, a simțit că poate face asta. Văzându-l atât de dedicat și implicat, l-am întrebat cum își gestionează gândurile – dacă atunci când pune capul pe pernă seara se mai gândește la pacienți și de ce, totuși, a ales o specializare atât de grea.

„Este o ramură sensibilă și mulți prieteni sau pacienți nu înțeleg cum pot rezista în acest domeniu, pentru că, într-adevăr, este unul trist. Sunt pacienți oncologici, iar realitatea lor nu este ușoară. Doar că, știind că pot ajuta, pentru mine e o bucurie să fiu aici. Putem face o schimbare, putem aduce speranță. Sigur, sunt și momente grele, când vezi că nu mai ai ce face. Dar în același timp, ai parte de o satisfacție uriașă când vezi un pacient care părea fără șanse și reușești să-l ajuți, să-l vindeci. Atunci, toate greutățile parcă se estompează, iar mulțumirea este pe măsură”, adaugă medicul.

L-am întrebat pe medic care crede că sunt principalele cauze care provoacă cancerul: stresul, alimentația nesănătoasă sau factorii genetici?

„Bineînțeles că există și partea genetică, dar nu pot spune că genetica este vinovată pentru toată populația. Există un segment de oameni cu mutații genetice care îi face mai predispuși, însă eu cred că alimentația și stresul sunt pe primul loc. În ceea ce privește stresul, este mai greu de gestionat. Este important să găsim un echilibru între muncă și viața personală și să avem momente de relaxare — fie o plimbare în natură, fie sport, în funcție de ce preferă fiecare. Și bineînțeles, o alimentație cât mai sănătoasă. Totuși, acum este tot mai dificil să controlăm alimentația: până acum consideram fructele sănătoase, dar din păcate și ele sunt modificate și crescute cu chimicale și alte substanțe. Am și pe fișa mea de consultație un text standard care apare la toți pacienții care trec pe la mine, unde notez următoarele recomandări: pentru bărbați, colonoscopie după vârsta de 45-50 de ani, examen urologic pentru cancerul de prostată după 45-50 de ani; pentru femei, ecografie mamară până la vârsta de 40 de ani, iar după 40 de ani mamografie, examen ginecologic regulat, iar colonoscopie, de asemenea, după 45-50 de ani.

Acestea sunt controale esențiale, pentru că, dacă apare un cancer, este foarte important să îl descoperim din timp, nu să așteptăm să devină simptomatic. Când apar simptomele, de multe ori este deja prea târziu pentru intervenții eficiente. Pe partea de chirurgie robotică, consider că aceasta reprezintă un pas important spre evoluție. Poate că în România nu avem încă foarte multe spitale care operează cu robotul da Vinci, dar acesta este viitorul și spre asta ne îndreptăm”.

Munca nu se încheie la ora 17 și nici când ajunge acasă după zilele obositoare. Am putea spune chiar că propria casă îi este centru de studiu, căci se ocupă de filmările din timpul operațiilor. Le organizează, le așază în arhive și introduce toate datele într-un folder creat special pentru studii viitoare. Notează acolo detalii despre fiecare intervenție: cât a durat, ce tip de cancer a fost, absolut tot. Este o muncă în plus, dar care pe termen lung va conta: „Tot timpul, când am un pacient în stare gravă – și sunt destul de multe cazuri grele – ajung acasă cu o încărcătură psihică. Mă gândesc constant la ei: ce mai face domnul, cum este starea lui. Mai întreb și asistentele, le mai stresez. Recunosc că e greu să vorbesc despre un echilibru între viața personală și muncă. Muncesc mult, ajung târziu acasă, iar acolo continuă tot muncă”.

Colegii din echipa medicală au un rol esențial, explică Noor Hassan, pentru că chirurgii realizează efectiv operația, însă îngrijirea pacientului începe și continuă dincolo de sala de operație: „Echipa de anestezie se ocupă de pacient în perioada postoperatorie, zi după zi, până la externare,” spune el. Spre exemplu, într-un caz recent în care a fost necesară scoaterea a jumătate din ficat, pacientul avea deja un ficat cirotic, foarte afectat, iar recuperarea a cerut o reanimare intensă, asigurată de medicii anesteziști.

Cât despre somn, nu doarme opt ore, cel mult șase ore pe noapte, iar aici se potrivește de minune zicala: Fă ce spune popa, nu ce face!

„Sâmbăta și duminica încerc să dorm mai mult, să recuperez cât de cât, dar și în weekend văd pacienții și, de regulă, sunt sunat de asistente: „Domnule doctor, la ce oră ajungeți?” De obicei mă sună pe la 8:30–9:00, iar atunci vin la spital”, spune acesta.

Sportul, gura de aer

Chiar dacă programul de chirurg este foarte încărcat, își găsește întotdeauna timp pentru sport și relaxare. Sportul este momentul meu de respiro, mărturisește el. 

,,Joc baschet, merg la înot și fotbal. Recent, de aproximativ trei luni, am și o motocicletă cu care ies la plimbare în jurul Sibiului. Am fost pe la Agnita, o zonă care îmi place foarte mult. Am un GS Touring, ideal pentru drumuri lungi și montane, iar astfel pot să mă deconectez complet. Am vizitat locuri frumoase precum Bazna, Avrig, Blaj, iar o dată am ajuns chiar până la Târgu Mureș. Prefer traseele montane, pentru că îmi place să petrec cât mai mult timp în natură. Iar, împreună cu colegii mei organizăm o plimbare până în Croația, pe la sfârșitul toamnei”.

„Sunt cu gândul la Dumnezeu”

În sala de operație nu intră singur. Pe lângă ceilalți colegi, în sala intră și cu Dumnezeu: „Nu cred în superstiții. Bineînțeles că sunt cu gândul la Dumnezeu și intru cu un gând bun în sala de operație. Dacă sunt operații foarte complicate, spun o rugăciune înainte să intru în sală”.

Când a fost întrebat ce mesaj i-ar transmite copilului din el, Noor a răspuns cu sinceritate: „Mi-aș spune să fiu mândru de mine pentru tot ce am realizat, că părinții mei ar fi fost mândru, să-mi continui drumul prin credință și perseverență și să nu uit că s-au meritat toate sacrificiile facute”. 

Despre tinerii care își doresc o carieră în medicină, dar nu au sprijinul familiei sau resurse financiare, Noor Hassan a mărturisit că drumul nu este întotdeauna ușor, dar perseverența contează: „Nu am avut un start spectaculos și o susținere extraordinară, însă părinții mei au fost oameni muncitori care m-au susținut cât au putut. Am plecat în Anglia, am muncit acolo, am urmat cursuri în diverse țări europene. Cred că, atunci când ești pasionat și pui interes în ceea ce faci, poți ajunge departe. Sigur, contează și mana de ajutor venita de la Cel de sus”.

El a povestit că, de multe ori, o ușă închisă s-a transformat ulterior într-o oportunitate mai bună: „La un moment dat am fost supărat când mi s-a închis o ușă, dar după șase-șapte luni am realizat că, de fapt, s-a deschis o ușă mult mai mare.”

Despre alegerea de a pleca din țară, medicul recunoaște că fără aceste experiențe externe, probabil nu și-ar fi dezvoltat cariera așa cum și-a dorit: „Dacă mi s-ar fi deschis anumite uși în România, probabil aș fi rămas, dar nu știu dacă m-aș fi dezvoltat atât de mult.”

Pe viitor, medicul își dorește să avanseze cât mai mult în chirurgia hepatopancreatică, un domeniu care reprezintă un vis pentru el. „Mi-ar plăcea să ajung să efectuez transplanturi hepatice și sunt interesat și de transplantul de intestin subțire,” spune el. Pentru a-și îndeplini aceste obiective, a urmat cursuri specializate în Innsbruck, Austria, unde s-a pregătit atât pentru transplant hepatic, cât și pentru rezecții hepatice.

În final, când a fost întrebat dacă în medicină este nevoie doar de muncă sau și de har, chirurgul a explicat: „Munca reprezintă circa 70%, dar trebuie să ai și puțin talent. Există oameni care se pricep natural la partea manuală, dar cred că și cei mai puțin înzestrați pot compensa prin muncă susținută”.