Când vine momentul să schimbăm numele unei străzi? Despre Milea, Goga și memoria pe care o păstrăm în spațiul public

📰 Cititorii ediției tipărite au fost primii care au văzut acest articol. Și multe altele! Caută TRIBUNA la chioșcuri sau abonează-te! 📰

În august, consiliera locală Diana Mureșan a propus ca Bulevardul General Vasile Milea să fie redenumit Regina Maria, argumentând că o arteră importantă dintr-un oraș-martir al Revoluției nu ar trebui să poarte numele ultimului ministru comunist al Apărării. Consiliul Local a respins însă proiectul, în ședința din 27 august, cu trei voturi pentru, 15 abțineri și patru împotrivă.  Dincolo de rezultatul votului rămâne însă o întrebare care merită pusă separat de această inițiativă: când vine, de fapt, momentul în care o comunitate poate considera că un nume din spațiul său public trebuie schimbat? 

România a mai răspuns la această întrebare, și a făcut-o de vreo 5000 de ori de la Revoluție până acum. 

După Revoluție, orașele și-au schimbat și memoria 

În cele trei decenii și jumătate de după 1989, în orașele din România au fost înregistrate 4.565 de redenumiri stradale, adică 12,3% din nomenclatorul urban existent la sfârșitul regimului comunist. Cele mai multe au avut loc în primii ani de după Revoluție și au vizat, în principal, nume asociate liderilor comuniști, simbolurilor sovietice, unor momente din calendarul politic al regimului totalitar sau unor figuri emblemă din mișcarea comunistă.  

La Sibiu, schimbarea a fost mai redusă ca amploare, dar a urmat aceeași logică națională. Din cele 528 de străzi existente în 1989, 54 au fost redenumite, iar alte trei artere au fost desființate din nomenclator. 41 dintre schimbări au fost făcute în mai puțin de un an de la schimbarea regimului, printr-o decizie a Prefecturii din septembrie 1990. Cu puține excepții, aceste redenumiri au vizat epurarea spațiului public de relicvele toponomastice lăsate de regimul comunist în Sibiu.  

Au dispărut astfel din nomenclator nume precum Lenin, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Karl Marx, Vasile Roaită, Armata Roșie, Armata Proletară sau Octombrie Roșu. Într-un alt caz local, s-a revenit la denumiri mai vechi, precum fosta Piață Grivița, care a redevenit, tot în 1990, Piața Huet.  

Faptul că aproape 5.000 de denumiri au fost schimbate la nivelul României arată că numele străzilor nu sunt atât de neutre pe cât par. Când se schimbă regimul, se poate schimba și harta simbolică a orașelor. Iar ceea ce urmează după aceea este, de multe ori, mai complicat: cât timp trebuie să treacă pentru ca o denumire să înceteze să mai fie percepută ca un simbol politic și să devină pur și simplu un reper geografic, un cod topografic urban? 

Bulevardul Milea și distanța dintre memorie și obișnuință 

În cercetarea sa asupra Sibiului din 2022, sociologul Mihai S. Rusu, profesor la Facultatea de Științe Socio-Umane – specializareaSociologie – din cadrul Universității Lucian Blaga din Sibiu, a urmărit tocmai această problemă a orașului. Și poate că partea cea mai interesantă a analizei sale nu este că o parte dintre sibieni doreau –sau nu -schimbarea numelui, ci faptul că motivele pentru care oamenii se opuneau sau susțineau o asemenea schimbare erau mult mai diverse decât o simplă raportare la figura persoanei lui Vasile Milea. 

În cercetarea sociologică realizată de profesorul Rusu, 46,7% dintre respondenți se declarau de acord, total sau parțial, cu redenumirea bulevardului, în timp ce 34,2% se opuneau, iar 19,1% erau indeciși. Dar, atunci când răspunsurile erau privite prin prisma domiciliului, diferențele deveneau importante: dintre cei 55 de respondenți care locuiau chiar pe Bulevardul General Vasile Milea, 51,8% erau total împotriva schimbării, față de 25% în cazul celor care nu locuiau acolo. Aici apare o distincție esențială pentru orice discuție despre memoria urbană. Un nume poate avea o anumită semnificație pentru un istoric, una pentru administrație și cu totul alta pentru omul care îl folosește zilnic. 

Mihai Rusu descrie acest proces prin conceptul de „dislocare semantică”: referința istorică a unui nume se poate transforma, în percepția publică, într-o simplă referință topografică. În cazul Bulevardului Milea, autorul spune că, după trei decenii, „Vasile Milea” poate să nu mai însemne pentru unii sibieni ministrul comunist al Apărării, ci pur și simplu a ajuns să fi considerată strada care pornește din zona magazinului Dumbrava și duce spre Șelimbăr. Este un detaliu care complică serios problema. 

Pentru cineva care privește numele Milea din perspectiva istoriei Revoluției, denumirea poate reprezenta o problemă de memorie publică. Pentru cineva care locuiește acolo de 20 sau 30 de ani, ea poate fi între timp doar adresa de domiciliu, locul în care primește corespondența, unde și-a trimis copiii la școală sau de unde pleacă în fiecare dimineață. De aceea, o schimbare de nume nu operează într-un spațiu gol. Ea intervine peste o memorie politică, dar și peste una cotidiană, de dimensiune socială. 

Când memoria colectivă întâlnește birocrația locală 

Există și un alt aspect pe care discuțiile despre redenumirea străzilor îl lasă adesea în plan secund: schimbarea simbolică produce efecte foarte concrete, administrative. Profesorul Rusu observă că, deși legislația prevede ca municipalitatea să suporte cheltuielile pentru schimbarea cărții de identitate și a altor documente, locuitorii străzii suportă totuși costul acestei decizii, în timp și efort. Interacțiunea cu administrația, modificarea diferitelor documente și necesitatea de a comunica noua adresă pot deveni motive reale de opoziție. Autorul preia pentru această situație conceptul de „politica practicității”, care poate avea întâietate în fața „politicii memoriale”. Asta explică, cel puțin în parte, de ce aceeași propunere poate fi privită foarte diferit de doi oameni care locuiesc în același oraș. 

Unul poate vedea schimbarea ca pe o corectare a unei reprezentări publice. Celălalt poate vedea în ea câteva săptămâni de drumuri, modificări de documente și explicații repetate către instituții.Ambele perspective există în același timp. 

Milea, de la erou al Revoluției la nume contestat 

Poate că cel mai bun argument pentru această discuție este chiar istoria numelui. Vasile Milea a fost comemorat în primele luni de după Revoluție ca erou. La scurt timp după prăbușirea regimului comunist, el a fost înaintat postmortem la gradul de general de armată. Astfel, numele lui a fost introdus în nomenclatoarele maimultor orașe, între care Sibiu, dar și București, unde printr-o decizie din martie 1990 bulevardul Ho Și Min a primit numele său.   

Ulterior, pe măsură ce interpretările privind evenimentele din decembrie 1989 s-au modificat, imaginea publică a lui Milea a început să fie contestată. Bucureștiul și Târgoviștea și-au schimbat între timp denumirile arterelor care îi purtau numele, în timp ce la Sibiu două demersuri succesive au eșuat: o petiție din 2017 și proiectul consilierei locale Diana Mureșan supus votului în 2026.  

Așadar, aceeași persoană poate trece, în spațiul public, prin trei etape foarte diferite: poate fi comemorată, contestată și apoi reanalizată. 

Întrebarea nu este dacă memoria se schimbă. Evident că se schimbă.Întrebarea este ce facem atunci când schimbarea memoriei intră în conflict cu lucrurile pe care oamenii au ajuns să le considere firești. 

Goga și întrebarea dacă putem despărți poetul de politician 

Un exemplu diferit este cel al lui Octavian Goga. Și aici miza este mai complicată decât simpla întrebare dacă un personaj a fost „bun” sau „rău”, pentru că Goga a fost simultan o importantă figură literară și un om politic cu o activitate care a devenit profund controversată. 

În 1938, guvernul condus de Goga a adoptat decretul-lege privind revizuirea cetățeniei, măsură care a dus la pierderea cetățeniei române de către peste 225.000 de evrei. Documente istorice americane din epocă consemnează explicit că decretul privind revizuirea cetățeniei evreilor fusese emis și semnat de guvernul condus de Octavian Goga.  

La Iași, singurul loc din afara Ardealului unde poetul Goga este reprezentat printr-un bust sculptat, problema nu a fost însă de la început una de demolare a memoriei sale culturale. Bustul lui Goga fusese amplasat în Copou în 2021, iar după controversa generată de trecutul său politic, municipalitatea ieșeană a adăugat o plăcuță prin care preciza că activitatea sa politică este regretabilă și menționa caracterul fascist și antisemit al acesteia. Cu toate acestea, în 2026, bustul a fost în cele din urmă îndepărtat din spațiul public.  

Este o succesiune care merită observată: mai întâi comemorarea, apoi contextualizarea, iar mai apoi eliminarea monumentului. Iar asta ridică o întrebare diferită de cea din cazul Milea: cât poate rezolva contextualizarea? Este suficient ca un monument sau o stradă să spună cine a fost o persoană în toate dimensiunile biografiei sale sau există situații în care simpla prezență a persoanei în spațiul comemorativ devine, ea însăși, o formă de omagiere? Nu există un răspuns unic care să poată fi transferat mecanic de la Goga la Milea. 

Poate un oraș să-și schimbe memoria fără să-și șteargă trecutul? 

Poate că aici se află, de fapt, întrebarea pe care cazul Milea o pune Sibiului. Nu dacă trebuie sau nu trebuie schimbat numele bulevardului. Nici dacă Vasile Milea trebuie reabilitat sau condamnat simbolic de către comunitate. Acestea sunt concluzii care ar trebui să rezulte dintr-o dezbatere, nu să fie presupuse de la început. 

Mai util este să ne întrebăm ce face, de fapt, o comunitate atunci când păstrează un nume în spațiul public. Îl păstrează pentru persoana care l-a purtat? Pentru ceea ce a făcut? Pentru ceea ce s-a crezut despre ea la un anumit moment istoric? Sau pentru simplul fapt că, după trei decenii, numele a devenit o parte familiară a orașului? 

Cercetarea profesorului Mihai S. Rusu arată că toate aceste dimensiuni pot exista simultan. Ea arată și că schimbarea numelor după 1989 nu a fost un proces excepțional, ci unul masiv, deliberat: aproape 5.000 de denumiri stradale au fost înlocuite în orașele României.  

Poate că lecția acestor trei decenii nu este că numele controversate trebuie păstrate sau eliminate. Ci că nici păstrarea, nici schimbarea lor nu sunt acte lipsite de semnificație. O comunitate care schimbă un nume spune ceva despre felul în care își privește trecutul. În același timp, o comunitate care îl păstrează spune, de asemenea, ceva. 

Iar înainte de a decide care dintre cele două gesturi este potrivit, ar trebui să putem răspunde la întrebarea cea mai simplă: ce anume comemorăm, atunci când lăsăm un nume pe o stradă? Aceasta este, probabil, discuția care merită purtată înaintea oricărui nou vot.