În urmă cu vreo 15 ani, bătând zona centrală și comercială a unui oraș stațiune din Turcia am intrat în câteva magazine dinspre care răzbătea acel zumzet oriental al negocierilor purtate într-o engleză asezonată cu fel și fel de accente. Nu voiam să cumpăr, ci mai degrabă să amușin puțin atmosfera aceea de bazar, în care tocmeala e pusă la loc de cinste. După ce am răspuns la inevitabila întrebare rostită într-o turco-engleză amuzantă („Where are you from, my friend?”) și am fost puțin periat cu câteva nume celebre precum Hagi, Nadia sau Mutu, vânzătorul a început să-mi arate ce marfă de calitate îmi poate oferi. A trecut în revistă tricouri de la branduri cunoscute, posibila achiziție venind la pachet cu iluzia unui chilipir de nerefuzat: un articol care costă 150 de euro în magazinele de lux putea fi cumpărat cu doar 40 de euro. Hai, 35, hai, 30, hai, 25, măcar 20 „my friend”. Ca să îl provoc și să pot scăpa mai lesne de insistențele lui, fac pe naivul și îl întreb dacă tricourile sunt originale. Dacă asta s-ar fi întâmplat la noi, probabil că vânzătorul ar fi căutat să-și întărească afirmația legată de autenticitatea produsului printr-o serie de formule persuasive, cu inserții emoționale: „Originale, mânca-ți-aș, să moară mama dacă te mint!”. Poate cu mai multă prețuire pentru cea care i-a dat viață sau datorită unei alte strategii de marketing, turcul mi-a explicat binevoitor diferența între „fake” și „original fake”; adică între un fals și un fals original. Ca să se facă mai bine înțeles mi-a adus două tricouri purtătoare ale însemnelor aceluiași brand de lux. Făcătura de duzină era un fals grosolan, cu ațe netăiate, cu un material care la prima spălare transforma mărimea XL în M. Ăsta costa 10 euro. „Original fake-ul” era, aparent, același tricou. Aparent, pentru că imita produsul original până în cele mai mici detalii: literele în relief de pe nasturii de la guler, prețul mare în euro de pe etichetă (ca să pară că e scoborât dintr-un magazin de lux) și materialul de o calitate superioară te-ar fi putut duce cu gândul că ai în față un produs autentic. Îți puteai da seama că e fals dacă îl probai, deoarece croiul nu fusese nimerit. Dar turcul nostru, băiat care miza și pe cartea sincerității, îmi spusese că e un fals mai de soi decât făcătura grosolană mai ieftină. I-am mulțumit pentru folositoarea lecție comercială și am plecat fără să mă întovărășesc cu vreun „fake” sau un „original fake”. Știrile false din această campanie electorală mi-au amintit de ierarhizarea făcăturilor din Turcia, așa cum mi-o prezentase acel vânzător simpatic. Am auzit în această perioadă falsuri grosolane despre candidați ori apropiații lor, unele de-a dreptul insultătoare pentru o inteligență de rând. Am avut parte și de „original fake-uri”, pentru a căror deslușire e nevoie de puțină atenție și de nițică cercetare. Chiar dacă sunt ceva mai elaborate, și cele din urmă rămân tot niște făcături. Dacă stai pe margine și privești societatea, îi poți recunoaște pe purtătorii de „tricouri fake”, pe cei ce s-au îmbrăcat cu „original fake” (ăștia din urmă par mai dichisiți, se dau și cu parfumuri contrafăcute). Cei ce nu se aruncă la stiva de imitații și păcăleli se pierd în mulțimea purtătorilor de falsuri ce-și etalează mândri emblema brandului cusută cu ață albă, în dreptul inimii, pe tricoul falsificat. Nu de puține ori sunt guralivi, făcând caz de veșmintele lor trupești și mintale.