De curând am trecut (din fericire indirect) prin drama unei familii pornite în căutarea unui loc într-un cămin-spital, unde ar fi trebuit să îl interneze pe cel care fusese, odinioară, stâlpul casei. Nu-i căuta un loc în ceea ce numim generic azil, pentru că nu ar fi vrut să aibă grijă de el acasă, ci pentru că omul are nevoie și de îngrijire medicală, de ajutor specializat, ceea ce acasă, cu toată bunăvoința și dragostea familiei, nu ar fi putut primi. Poate pentru mulți internarea cuiva într-un azil de bătrâni e o chestiune simplă: bați la ușă, semnezi un contract, duci pacientul, apoi îl vizitezi zilnic. Nu e deloc așa, pentru că sunt boli care presupun anumite îngrijiri, locurile sunt limitate, listele de așteptare lungi, ca să nu mai vorbim de prețuri. Din câte am înțeles, costurile oscilează între 4.500 și 9.000 de lei pe lună. Imaginați-vă ce înseamnă aceste sume pentru un pensionar cu un venit de 1.500 – 2.500 de lei pe lună. „Să îl ajute copiii!”, vor decreta unii, ritos. Poate că omul nu are copii sau dacă are, nu dispun de mijloacele materiale necesare internării într-un cămin privat (la stat aștepți până nu mai e nevoie). E crâncen ceea ce simți în fața unei astfel de situații fără ieșire și nu vreau să mă gândesc ce e în sufletul acelor oameni și al aparținătorilor. Inevitabil, în această ecuație apare prea cunoscuta necunoscută: ce face statul? Statul are mult prea puține astfel de cămine-spital în care pot fi îngrijiți vârstnicii, așa cum are mult prea puține creșe, grădinițe și clinici. Gândindu-mă la această situație degradantă, umilitoare, mi-am amintit de milioanele, zecile de milioane de euro îngropate în toată țara, în pistele pentru biciclete, acele căi de rulare pe care arareori vezi pe cineva pedalând (Sibiul nu a fost ocolit de astfel de investiții majore). Firește, e normal să amenajezi și astfel de căi, însă la fel de normal este și să asiguri o bătrânețe demnă, un sfârșit demn al vieții pentru niște oameni în fața cărora soarta nu a fost din cale-afară de surâzătoare. E prea multă preocupare în țara asta pentru piste de biciclete și prea puțină pentru creșe, grădinițe și cămine de bătrâni. Începutul și sfârșitul vieții sunt tratate cu dezinteres, ba chiar cu dispreț dacă e să ne gândim la purcoaiele de bani îngropate în proiecte sterile. Știu, totul trebuie să fie verde, de la energie, culoarea pistei, până la transport; inclusiv mintea și sufletul trebuie să rămână verzi, adică necoapte. Ceea ce s-a îngălbenit, privirea și chipul bunicilor, nu mai contează.
Dragos BAKO
Dragos BAKO
Dragos BAKO
Dragos BAKO
Dragos BAKO
Dragos BAKO
Dragos BAKO
Dragos BAKO
Dragos BAKO
Dragos BAKO
Dragos BAKO
Dragos BAKO
pai interesul a dictat constructia unui centru de îngrijiri paliative la Saliste si nu la Sibiu unde ar fi majoritatea posibililor clienti. CJ Sibiu si NSA puteau face centrul asta si pe luna – doar sa le iasa lor planul…., nu ca le-ar pasa de varstnici.