Unde a dispărut mânia, tovarăși?

În urmă cu 34 de ani România era pusă la foc de exasperarea cetățenilor sătui de un regim totalitar și de jocurile de culise ale unor păpușari, nu neapărat autohtoni. Se vorbește tot mai mult, tot mai deschis, asumat, despre o lovitură de stat dată în decembrie 1989, despre o confiscare a revoltei populare. Mulți se întreabă de ce a fost nevoie de atâta sânge, dacă tot au pus unii mâna pe Revoluție, iar întrebările lor vor zgândări mereu răni nevindecate, traume sufletești și necunoscutele unei ecuații cufundate în ceață. La o distanță de peste trei decenii, imaginile surprinse atunci cu inși ”providențiali” pe care aveam să îi vedem imediat în funcții cheie, ne ajută să decriptăm mai ușor un tablou care, de-a lungul timpului, a fost supus mai multor colorări și conturări. Nu poți să nu remarci primitivismul unor scene ale căror protagoniști nu erau oamenii de rând, cei ce credeau în puterea jertfei lor, ci oportuniștii pentru care trecerea de la un regim la altul nu însemna o resetare, ci o prelungire. Azi, după 34 de ani, după valuri succesive de cotropiri ale hoardelor de politicieni sălbatici post-decembriști, privim buimaci către decembrie 1989, întrebându-ne, deopotrivă, cum puteam trăi în acel regim și cum de seamănă atât de mult ciocoii de azi cu cei de atunci. Sondajele ne arată că numărul românilor care privesc mai puțin furioși spre acele vremuri, e în creștere. Și asta pentru că alde Bobu, Manea Mănescu, Postelnicu și alți potentați din vremea comunismului au avut o sumedenie de demni urmași după decembrie 1989. Unii au ajuns să îl considere pe Ceaușescu un veritabil patriot, trecându-i cu vederea limitele, derapajele și toxicitatea. De ce privesc tot mai mulți români înapoi, fără mânie? Pentru că majoritatea politicienilor care i-au încălecat în ultimele trei decenii au reușit să topească acea mânie, cu aciditatea lor. Faptul că se acreditează tot mai des ideea că în decembrie 1989 s-a dat o lovitură de stat cu ajutor extern plasează -pentru mulți- regimul comunist într-o lumină mai puțin condamnabilă. Poate că acest fenomen bizar nu ar fi fost cu putință dacă ”epocii de aur” nu i-ar fi urmat o degringoladă cu ascensiuni halucinante ale unor neciopliți de tip (așa-zis) nou. Din manualele de istorie lipsesc pagini importante ale întâmplărilor bizare din ultimii 34 de ani, astfel ca generațiile ce vin să poată înțelege ceva din tulpina strâmbă și mâncată de paraziți a democrației românești post-decembriste.