Un public licențiat în clasicii lumii interlope

În vreme ce majoritatea televiziunilor de știri erau ocupate cu analiza fiecărei silabe rostite de frații Tate, la doi pași de neobosiții scormonitori ai promiscuității, agățați de microfoane și planuri de realizare a cotei de știri senzaționale la hectarul de audiență era înmormântat academicianului Răzvan Theodorescu. Abia dacă s-a pomenit despre dispariția lui pe la posturile de știri; posturi mult prea ocupate cu radiografierea și promovarea cu voluptate suicidală a sordidului din societatea românească. Mi-am amintit modul dureros în care știriștii au relatat tot ce se putea spune despre viața, moartea și înmormântarea unor interlopi, personaje controversate, transformându-i, probabil fără voie, în modele. Că presa are rolul de a educa e un amănunt peste care zburdalnicii presei centrale trec cu ușurința muștei ce bâzâie resturile alimentare alterate. Academicianul Răzvan Theodorescu nu înjunghiase pe nimeni, nu îl slăviseră maneliștii în lălăielile lor răsplătite cu bancnote lipite pe frunte, nu amenințase vreun confrate, nu avea în curte bolizi de sute de mii de euro, capabili să stârnească dezavuări în rândul dușmanilor, carevasăzică nu merita prea multă atenție din partea semănătorilor de „șoc și groază” ce ară hai-hui tarlalele publicului curios nevoie mare să afle cine cu cine, de ce și pe câți bani. Ce a făcut Răzvan Theodorescu într-o viață? A studiat istorie, istoria artei și le-a împărtășit, insuflându-le multor tineri dorința de a descoperi ce și cum au reușit să clădească durabil înaintașii lor. Durabil? Păi ce nevoie avem de ceva trainic în societatea de consum în care o știre despre nimic e difuzată de zece ori într-o zi, după care horcăie și sucombă fără a produce alt efect în afara bulversării publicului. Ce pretenții de educare să ai de la unii pentru care educația e o preocupare vetustă, de la hiene care sfâșie în văzul tuturor limba română, bunul simț și logica? Din nefericire, televiziunea a ajuns unul dintre principalele instrumente care – chipurile – educă, modelează conștiința publicului. La ce repere, la ce modele să dea fuga telespectatorul când personaje periferice cu apucături infracționale îi sunt îndesate pe gât din zori până seara de parcă ele ar fi pilonii societății, singurii care contează cu adevărat în spațiul românesc? Sunt convins că dacă mergem într-o clasă de liceu și întrebăm cine a fost Răzvan Theodorescu vom constata că nu au auzit prea mulți despre el, dar cu siguranță toată lumea a aflat despre isprăvile fraților Tate. Ei bine, nu e doar vina acelor elevi de liceu, chiar aș îndrăzni să spun că ei sunt cel mai puțin culpabili. Cum va arăta România peste 10-15 ani, după administrarea materiei televizate în care sunt „studiați” clasicii lumii infracționale, e lesne de anticipat.