Tovarășul nu piere niciodată și nici slugoiul său cu limba modelată

În contextul discuțiilor despre lipsa de transparență și servilismul din instituțiile rusești, unii își amintesc de situația din România comunistă, invocând tipologii umane specifice acelor vremuri. Poate că la o privire superficială suntem tentați să credem că metehnele acelei perioade s-au făcut oale și ulcele, dar ele par să fie nemuritoare, să aibă o droaie de vieți în piepturile de aramă. Mulți dintre cei ce dețin azi funcții în instituțiile publice și nu numai simt o plăcere nebună să fie lingușiți și periați de valeții grețoși ce tropăie servil în jurul lor, fiind totodată alergici la critici sau observații pertinente. Ceaușismele de genul celui întâlnit cu prilejul întreruperii grevei profesorilor și aducerii copiilor de acasă pentru o vizită oficială în Sibiu și multe alte ieșiri în decor întâlnite la unii slujbași bugetari de pe tot cuprinsul patriei, ne confirmă trista supraviețuire a ploconelii instituționalizate. Multora dintre cei ajunși într-o funcție de conducere le place teribil să se înconjoare de clovni fără personalitate, dispuși să le strângă scamele de pe umeri, aplecați regulamentar în poziția ghiocelului. Că unii dintre ei împărtășesc filosofia lui Pristanda (”Ghiță, Ghiță pupă-l în bot și papă-i tot!”) ține de capacitatea fiecărui valet de a-și valorifica prelungitele săruturi în dosul șefului. Fie că vorbim de instituții din administrație, din Învățământ, din Sănătate constatăm că nu s-a schimbat mare lucru față de relațiile purulente de dinainte de 1989 dintre tovarășii privilegiați și slugile lor dispuse să calce în picioare adevărul, bunul simț, numai să-și poată propti limba în partea dorsală a stăpânului de conjunctură. Aceste specii pe care unii le credeau dispărute pot fi întâlnite și azi, ca o redare fidelă a unei stări de fapt găunoase. Dacă ne uităm de la nivel ministerial în jos, observăm că de multe ori cei ajunși în funcții se înconjoară de inși fără coloană vertebrală, slab pregătiți, incapabili să miște în front, indivizi ce pot fi puși să execute sarcini umilitoare, urât mirositoare, să-și urmeze orbește stăpânul chiar și atunci când traseul o ia pe arătură. Și toate astea pentru o ciosvârtă, pentru senzația de subaltern care poate fi la rândul lui un șef mai mic, deci are posibilitatea de a da, din când în când, ordine unora și mai mici. Parvenitismul, orgoliile și vanitățile ce se cer adăpate au continuat și după 1989 să umple birourile instituțiilor, perpetuând boala slugărniciei cronice, până în zilele noastre și, probabil, mult timp de acum înainte.