Semeni grâu, culegi făină. Ce-i drept, importată la preț dublu

Ați observat că în mai toate analizele croșetate pe tema alegerilor prezidențiale din 2024 se vorbește, cu un straniu firesc, despre faptul că rușii, francezii, americanii sau nemții vor să își arunce fiecare câte un om în luptă? Uitasem să fac o precizare mai mult sau mai puțin importantă: vorbim despre alegerile prezidențiale din România. Firește, nu ne așteptam ca Malta, Islanda, Andorra sau Țara Galilor să dorească impunerea unui locatar la Cotroceni, mereu această politică a fost apanajul marilor puteri. Ceea ce ne înspăimântă e smerenia cu care ai noștri tratează respectiva imixtiune. Numirea domnilor în Țările Române de către sultan e o practică pe care manualele de istorie o consemnează la trecut. Geopolitica a suferit oarece transformări, nu mai e Stambulul locul din care se dă ora exactă, apărând alte centre de putere, de unde sunt unși cei ce vor pune în practică poruncile noilor sultani, fără de turban și papuc, dar cu aceeași sete de stăpânire. Nimic de zis, povestea coloniilor nu începe cu noi, asta e soarta multora dintre țările fără mare putere, dar ușurința acceptării vasalității pe care o afișează ai noștri pecetluiește o condiție toxică. Ne-am distrus cu o conștiinciozitate sinucigașă agricultura, am vândut industria la fier vechi pe două parale, importăm otrăvuri cu pretenții de alimente, exportăm forță de muncă și grâu pe care îl răscumpărăm la preț dublu, înghițim pe nemestecate sfaturi incompatibile cu mersul lucrurilor de pe la noi și, ca să desăvârșim datul cu stângul în dreptul, adaptăm practicile de afară la sistemul nostru complicat, le învelim în pânza deasă a birocrației românești. Nu avem rețele de gaz, de apă și canalizare, dar ne angajăm să dăm pe pustie sobele cu lemne. În jumătate dintre gospodăriile rurale ale acestei țări oamenii mai bat potecă până la buda din fundul curții, dar ne batem cu pumnii în piept că în toate școlile atârnăm pe pereți table inteligente. De treizeci de ani o ținem tot într-o reformă, am chelit învățământul cu atâtea și atâtea păruieli experimentale, iar mulți dintre copiii din această țară rezumă micul dejun ori prânzul la un colț de pâine uscată. În rest, suntem europeni cum alții nu-s, euroatlantici, semănăm cât e ziua de lungă directive în glia strămoșească, dar ce te faci, că de răsărit răsar tot scaieți. Am rezolvat problema și la nivel mental, sădind în conștiința multora ideea că numai ceea ce vine de afară merită atenție, că suntem incapabili să ne luăm destinul în propriile mâini. Nu, nu s-a reîncarnat în noi peremismul, nu cochetăm cu vreun naționalism deșănțat, dar nici să te bucuri că ești slujnică în propria casă nu-i tocmai o abordare sănătoasă. Un parteneriat cu puternicii lumii nu înseamnă să li te opui cu încăpățânare, ci să încerci să păstrezi cât mai mult cu putință din demnitatea teoretică și fățarnic invocată.