Se frământă prea puțini cozonaci și prea multă furie

Așa, întinde mâna mai mult, apucă sticla de pe raft. Bravo, era ultima, i-ai luat-o de sub nas mototolului, care îngăima ceva cu „fiți amabil…” n-am înțeles ce, nici nu contează. Ia-i fața ăluia din stânga, care îi făcea loc unei mămici și bagă-te înaintea lui la casă. Stai liniștit, nu te-a văzut nimeni, ești între mormane de cumpărături așezate în cărucioare. Ai uitat ceva? Nicio problemă. Hai înapoi între rafturi. Da, coșul e lăsat bine acolo, nu contează că îi încurcă pe ceilalți. Să priceapă că ăla micu’ vrea o jucărie. L-ai smuls de pe loc (mă întreb dacă umărul nu s-a dislocat) și îl duci mai mult târât până la raftul cu jucării. „Zi repede ce vrei, că n-am timp!” este îndemnul care îl paralizează pe micuțul incapabil să aleagă între o mașinuță și un robot. Pentru că, vorba englezului, „time is money”, treci la amenințări, invocând o relație de subordonare cu Moș Crăciun, care ar putea ocoli bradul din sufragerie, în cazul în care cel mic nu se decide mai repede. Bietului de el îi crește nehotărârea, proporțional cu avalanșa de amenințări. Un zgâlțâit puternic pune capăt indeciziei: mașinuța a câștigat finala, iar micuțul pornește cu ea spre coș, mânat de la spate, mai mult trist decât încântat. Lângă coș, câțiva clienți vociferează pentru că mormanul de cumpărături îi încurcă, dar tu ești mai bun decât ei. Mai bun de gură vreau să zic. În sfârșit, ai trecut de casă, ai decartat o jumătate de salariu și te îndrepți spre parcare, împingând ostenit căruciorul. Aoleu, unde-i ăla micu’? A rămas în spate să se uite într-o vitrină. Te întorci, îl apuci de-o ureche și îl tragi după tine, invocând niște obiecte de cult. Înghesui cumpărăturile în portbagaj și vrei să pleci. Ghinion: în același timp un alt client intenționează să iasă din parcare. Cobori geamul și îi spui de dulce, de neamuri, de cei trecuți la cele veșnice, așa, să îi pice bine Sărbătorile. În fine, ai ajuns pe șoseaua lată, oarecum în „familie”, căci aici mulți alți nevrotici abuzează de claxon, se agită, înjură în barbă ori în gura mare. Agitația continuă în case, acolo unde în loc de cozonaci se frământă nervozități și încrâncenări. Asta o fi „magia Crăciunului”, adică transformarea omului în fiară prin „bagheta” mobilizării febrile? Crăciunul, cu toată încărcătura sa simbolică, pare să fi rămas în urmă, aidoma copilului inocent, ce contempla vitrina unui magazin. Ne-am îndepărtat de el țopăind bezmetic, alergând nebunește, uitându-i esența, uitând să ne bucurăm, să ne încălzim și să ne liniștim în preajma sa. Fie ca, în ultimul ceas, să-l regăsim, întru liniștire și însănătoșire.