Scribul de marţi: Limba română nu e niciodată cum crezi că vorbeşti

Cum să uiţi între ce cuvinte se întipăreşte amintirea despre prozatorul şi prietenul Vladimir Munteanu? De ce intră în derivă povestea muntelui de pe care nimeni nu a mai coborât? Nu ar avea logică să aflu ceea ce nu mi-am propus şi nu mi-am permis să ştiu. De ce să nu uiţi, într-o altă memorie, înafara amintirii pe care o propun, în fiecare an al săvârşirii legământului dintre mine şi Vladimir? Ştergem anii amintirilor dintr-o îndrăzneală de a nu uita, sau ne închipuim că dacă uităm prin abandonul memoriei suntem mai puţin vulnerabili.

Memoria nu este o referinţă conjuncturală. E doar un sistem de revenire în actualitatea uitată între obişnuinţele şi licenţele blestemului la viaţă, în urma celor care ne-au pilduit uitarea. Prin derivă de la axa în jurul căreia nimic nu mai are consistenţa cuvintelor trofice, continuăm şi existăm din perspectiva timpului rememorat. Memoria este o referinţă ante-mortem pentru cei care falsifică, cu pedanterie inconştientă uitarea, prin blocarea cuvintelor. Ceea ce nu este o supoziţie. E penvertirea-sau înnobilarea?-raţiunii ca suferinţă contorsionată în motivarea vocaţiei post-mortem. E "o inducţie cu rezultate imprevizibile", ar spune Vladimir.

Prietenul meu îşi multiplică amintirea ce ne lipseşte. Din perspectiva primelor sale cuvinte tipărite, "scena pare o sucursală a infernului" iar din imponderabilitatea ultimelor umbre dintre filele convertite la neuitare, Vladimir continuă să ne experimenteze percepţiile şi ne incită: "te-ai întrebat dacă poţi experimenta tulburarea unei convertiri?"-prin personajul intuit în volumul "în preajma legendei", cu patru ani înaintea despărţirii de viaţa acestei lumi. Apoi, îşi revarsă instinctul şi se destăinuie, în preajma altei memorii: "Şi atunci am presimţit umbra (…) luându-mi-o înainte. O carapace sub care ne dijmuim simţurile într-un timp greu ca o sută de veacuri adunate laolaltă. Dar ce sunt o sută de veacuri pentru a înţelege şi supune energia fiecărui cronom întru altă înfometare a conştiinţei".

De atunci, Vladimir Munteanu rămâne ecoul în care, instinctual, îmi închipui "un ceas al meu, primul, ultimul, eternul, printre frontoanele oraşului unde ne-am cunoscut în preajma neuitării…