Piste pentru biciclete sau centre pentru dependenții de droguri? Ei, na!

Pandemia de coronavirus a semănat multă nenorocire în lume, dar pentru unii s-a dovedit mană cerească, inclusiv pentru șmecherii de la noi care tăiau și spânzurau în acea perioadă. Una dintre urmările crizei sanitare a fost PNNR, așa-zisul Plan Național de Redresare și Reziliență, o găselniță prin care, chipurile, se vor atenua efectele devastatoare ale pandemiei. Mă întreb, ce s-ar fi făcut România fără PNNR sau, dacă e să mergem la cauză, fără pandemie. Prin PNNR se fac și investiții utile, nimic de zis, dar avem și o mulțime de cheltuieli finanțate aiurea. De exemplu, pistele pentru biciclete nu sunt doar o obsesie sibiană, ci se aștern în toată țara, inclusiv în locuri în care sunt foarte puțini bicicliști (realitate pe care o consemnăm și la Sibiu, oricât ar crede unii că majoritatea localnicilor se deplasează pe două roți). Că alocarea banilor prin PNNR se face în schimbul implementării unor directive, iar decontarea e mult mai simplă decât la proiectele cu fonduri europene, e o altă poveste în care nu mai intrăm. Mi-am amintit de risipa bănetului, auzind un expert antidrog plângându-se de lipsa unor centre pentru tratarea și găzduirea persoanelor dependente de stupefiante. Poate că din purcoiul ăla de bani alocați prin PNNR s-ar fi putut construi câteva astfel de spații, vitale în contextul creșterii dramatice a fenomenului. Am mai spus-o, convocarea CSAT și mimarea îngrijorării față de acest flagel sunt frecții la piciorul de lemn. Atâta vreme cât nu se tratează în mod egal cauza și efectul, urmările dezastruoase asupra societății vor continua să se înmulțească. Problema consumului de droguri era una spinoasă și la momentul apariției PNNR, deci s-ar fi putut iniția demersuri pentru amenajarea unor centre specializate. Dezinteresul față de astfel se investiții exprimă, cât se poate de limpede, miserupismul manifestat în raport cu această molimă socială, consumul de stupefiante. Comercializarea drogurilor e, peste tot în lume, o afacere profitabilă, iar când vine vorba de bani principiile nu prea au loc în ecuația rezolvărilor mai mult sau mai puțin mimate. La noi e foarte multă gargară pe această temă, se îngroapă mulți bani în acțiuni sterile și se face prea puțin pentru diminuarea fenomenului. În rest, construim din greu piste pentru biciclete, indiferent dacă sunt sau nu utile, terenuri de sport în sate cu populație îmbătrânită șamd. Suntem imbatabili când vine vorba să ratăm ocazii prin care puteam înscrie.