Păi, de unde cârlionți când te-au tuns de două ori?

Când auzi că pentru o mașină de transport cu gabarit serios se plătește o amendă de peste 11 mii de lei, în cazul în care nu are rovinietă, ești tentat să te gândești că țara asta e plină de drumuri civilizate, de vreme ce sancțiunile sunt atât de aspre. De trei decenii o ținem tot într-un pionierat în materie de autostrăzi, spaniolii și portughezii, care au pornit odată cu noi la drumul modernizării infrastructurii, lăsându-ne în urmă aidoma unui bolid ce depășește o căruță. De-a lungul timpului s-au inventat tot felul de taxe și colecte publice pentru construcția unor drumuri moderne, însă am rămas tot cu ochii în soare și roțile prin gropi. Când te uiți la cuantumul amenzilor pentru neachitarea rovinietei, dă iama în mintea ta o întrebare legitimă: ”Bine, bine, eu sunt amendat dacă nu plătesc taxa de drum, dar când îmi rup mașina în gropile din asfalt, cine decontează pagubele?”. Inechitatea e politică de stat în România: când cetățeanul are de plătit statului doi lei, îl caută portăreii și-n gaură de șarpe, dar când contribuabilul are de recuperat ceva de la o instituție publică, să te ții corvoadă în demersul restituirii. În România se circulă pe autostradă de la București la Constanța, de la Sibiu la Nădlac și Cluj-Napoca, plus câteva porțiuni neînsemnate prin țară. Respectând proporțiile întinderii teritoriale, în materie de drumuri nu suntem cu mult peste Albania, dar ne batem cu pumnii în piept, lăudându-ne cu statutul nostru de locatari cu acte în regulă în blocul Europei civilizate. Am spus-o și cu alte ocazii, e firesc să contribuie fiecare utilizator de drumuri dintr-o țară la întreținerea acestora, doar că ar trebui să existe și o reciprocitate când vine vorba de sprijin. E adevărat, românii nu plătesc taxe și impozite la nivelul celor din Vest sau din țările nordice, dar pentru ceea ce li se oferă contribuie mai mult decât suficient. La capitolul drumuri suntem praf, la infrastructura școlară și sanitară așijderea, ca să nu mai vorbim de siguranță, birocrație și alte cele pentru care, din venitul său, angajatul român plătește statului aproape jumătate. Da, judecând strict cuantumul dărilor nu plătim mult, dar când le raportăm la venituri, e enorm. Și, colac peste pupăză, după ce decartezi aproape o jumătate din câștigul lunar în teșchereaua fără fund a statului, dacă ai nevoie de unele servicii de calitate  (gen consultații medicale, after school șa) o iei de la capăt cu plata. Bineînțeles, din banii care ți-au rămas după ce ai plătit o dată pentru respectivele servicii. Cu alte cuvinte, ești tuns de două ori și te întrebi de ce nu mai ai cârlionți.