Nicio masă fără pește, niciun Paști fără de spaime

De când așteptam știrea asta cu „cele mai scumpe Sărbători de Paști”. Corul bocitoarelor din televiziuni s-a activat, ca de fiecare dată, înainte de o sărbătoare ce presupune aprovizionări apocaliptice și ospețe pantagruelice. În fiecare an, dacă e să ne luăm după cucuvelele atârnate de microfon, vom plăti cel mai mare preț de până acum pentru bucatele cu care vom întâmpina ziua de Paști.

Lumea se sperie, intră în malaxorul neliniștii, iar când ajunge în piață constată că nu e nimic ieșit din comun, toate sunt ca ieri, ca alaltăieri. Nu „masa de Paști” e mai scumpă, ci tot ceea ce mâncăm e la preț majorat. Brânza, ouăle, carnea, făina, ceapa verde nu se scumpesc doar înainte de Paști, plătim pentru ele mai mult, de la o lună la alta. În ciuda previziunilor înfricoșătoare privind prețul cărnii de miel, probabil că acesta va fi apropiat de cel de anul trecut.

E un obicei absolut tâmpit prin televiziuni, ca înainte de sărbători să se aprindă fumigenele sub formă de articol înspăimântător. Nu, ceea ce vor pregăti românii pentru Paști nu va costa mai puțin decât anul trecut, însă nici mai mult decât prânzul de acum o săptămână. Nu e nimic senzațional, nu am descoperit ieri tendința de creștere a prețurilor. Unii nefericiți din presă leagă interminabilele majorări de preț de marile sărbători, profitând de deschiderea publicului față de știri – sperietoare, pentru a mai ciupi niscai puncte de audiență. I s-a părut cuiva că în ultimii ani s-au ieftinit toate și că, brusc, înainte de Paști au crescut prețurile? Bănuiesc că nu.

N-am înțeles niciodată plăcerea asta maladivă de a ne sluți și mai mult starea de spirit prin supralicitarea unor probleme existente. Unui pensionar cu un venit lunar de 1300 de lei, din care trebuie să-și plătească facturile, să își cumpere medicamente și -eventual- să mai și mănânce, nu trebuie să-i reamintești că s-a scumpi tot ce pune pe masă și să îi oferi, drept bonus, perspectiva sumbră a unor sărbători austere. An de an avem parte de aceleași materiale, trase parcă la indigo, o ținem într-o jelanie care ne ocupă tot timpul. Iar asta ne împiedică să ne mai uităm și după ceva ce ne-ar putea însori puțin zilele.