Mămăliga explodează concomitent cu pârguirea perelor din plop

Când te uiți la protestul palid al sindicaliștilor din învățământ și îi auzi invocând manifestațiile din Franța, nu știi ce să faci mai întâi, să râzi sau să te crucești. O scurtă trecere în revistă a protestelor organizate în România în ultima perioadă ne reconfirmă că suntem corigenți la acest capitol ce se revendică din instrumentarul practicilor democratice. Pe vremea când Băsescu împărățea la Cotroceni și la Palatul Victoria prin intermediul lui Emil Boc, tăind lefurile bugetarilor, stingând becurile de pe străzi și raționalizând hârtia igienică din instituțiile publice, oamenii muncii au amenințat cu un protest cum nu mai văzuse caldarâmul Bucureștilor. S-au mobilizat televiziunile, s-au ridicat în aer elicoptere pentru a se filma răscoala norodului, ce mai, ai fi crezut că se pune de o nouă revoluție. Când colo, protestatarii disciplinați s-au prezentat la miting, au executat un moment coregrafic, iar la ora 16.00, deh, oameni cu ceasul biologic fixat după programul de lucru, au luat-o spre casă. Au urmat niște mișcări de stradă prin 2012 care au dus la căderea Guvernului Boc, dar să nu ne închipuim că ele au fost spontane. Despre episodul protestelor de după Colectiv am mai vorbit, ele au fost la fel de naturale ca un congres politic, programat în amănunt. Mișcările de stradă din 2017, săvârșite sub marca #rezist ne-au arătat cât de erect e simțul civic, dacă e să comparăm acele sesiuni de scandat cu liniștea așternută peste multe alte porcării ulterioare ce ar fi trebuit să dezlănțuie revolta maselor. Nu spunem că mitingurile din Franța ce totalizează un milion de protestatari sunt cu totul și cu totul spontane și că n-ar exista îndărătul mișcărilor de stradă oarece organizare, dar una e să vorbești despre o mie de manifestanți și alta e să ai de o mie de ori mai mulți. Muțenia suspectă a societății civile românești în fața unor derapaje flagrante ale statului nu face altceva decât să ne demonstreze că mișcările de stradă sunt puse în scenă doar atunci când artizanii lor au un interes și că, de fapt, simțul civic, așa-zisa voce a străzii, nu există. Românului poate nu să-i ajungă cuțitul la os, ci să i-l perforeze de-a binelea, că tot nu va participa la altceva decât la un simulacru de protest. O mână de scandări sfioase și câteva amenințări cu greva generală au fost de fiecare dată acțiunile de protest ale sindicaliștilor din România. De ce? Pentru că povestea aceea cu explodatul mămăligii e doar un clișeu cu pretenții de amenințare și pentru că unii dintre cei ce păstoresc sindicatele au un talent înnăscut în a juca la două capete.