Macronul nu merge de multe ori la apă

E limpede că Emanuel Macron a câștigat alegerile prezidențiale în virtutea unui vot negativ pentru contracandidata sa, Marine Le Pen. Povestea recentei victorii a președintelui francez seamănă cu izbânda lui Ion Iliescu din 2000, când nea Nelu l-a învins pe Corneliu Vadim Tudor la scor, adunând voturi inclusiv de la cei care nu îl agreau, doar pentru a nu câștiga candidatul PRM de atunci. Victoria lui Macron de la alegerile prezidențiale e una de conjunctură, ea fiind clădită pe teama unora dintre francezi de a nu câștiga reprezentanta partidului de extremă dreapta. La alegerile pentru noua componență a Legislativului francez, Macron nu a mai avut succesul de la prezidențiale, voturile împărțindu-se în proporții care nu conferă partidului său o majoritate în Adunarea Națională. Scorurile mari obținute de extrema stângă și extrema dreaptă sunt oglinda nemulțumirilor din societatea franceză și totodată reflectă faptul că actualul președinte al Franței nu se bucură de o mare popularitate, în ciuda celui de-al doilea mandat obținut. Nu trebuie să fii vreun fin analist de politică externă pentru a înțelege polarizarea societății franceze, un fenomen care se extinde, încetul cu încetul, în toată Europa. Nu mai există construcții politice solide, așezate, capabile să obțină un capital de încredere ridicat. Mesajele radicale își găsesc tot mai mulți adepți, pe fondul dezamăgirilor semănate în timp de partidele clasice. În această cheie putem explica succesul de la ultimele alegeri bifat de USR și AUR, partide care nu au strâns suficiente mandate pentru a guverna, dar care au înregistrat o creștere semnificativă într-un timp scurt. Ceea ce se întâmplă în rândul electoratului francez se multiplică în multe state europene, inclusiv în România. Oamenii fripți cu tot felul de ciorbe vechi reîncălzite se agață, cu disperare, de orice mesaj care propune răsturnarea vechilor structuri politice, a mamuților ce au călcat în picioare atâtea și atâtea așteptări. E o perioadă de neliniște, de nervozitate, de experimente riscante ce se vor dovedi falimentare, la fel ca experiențele politice din trecut. Franța nu e un caz singular, iar dacă ne întoarcem puțin în trecutul românesc vom vedea că după alegerile prezidențiale din 2019, nici la noi nu s-a conturat o majoritate parlamentară solidă, funcțională pe termen lung. Nehotărârea, disperarea și capitularea unei părți a electoratului în fața mesajelor dure, radicale, sunt rezultatul firesc al politicilor mincinoase din ultimele două-trei decenii duse de partidele mari din mai toate țările europene. Nu înțeleg de unde atâta mirare pe capul analiștilor în fața rezultatelor de duminică de la alegerile din Franța. Deznodământul era firesc într-o lume a dezechilibrelor, a disprețului față de traiul decent al cetățeanului.