În fundul curții buda-i cam nasoală, dar pe perete șade, triumfătoare, tabla digitală

Pentru că pe vremea când umblam eu la școală nu aveam tablete, voi asocia mereu începutul anului școlar cu mirosul acela de motorină cu care fusese frecat parchetul în ajun de 15 septembrie. Poate nici nu e rău că a fost așa, pentru că, oricum tabletele n-au miros și nu aș fi putut tresări proustian la ceas de vară întârziată când frunzele îngălbenesc și cad alene în sunet de clopoțel trezit din adormirea vacanței. Au mai rămas doar câteva zile până când elevii se vor întoarce la școală, mai devreme decât de obicei, într-o grabă pe care nu am înțeles-o, așa cum nu am înțeles structurile păruite și răs-păruite ale anului școlar. Moșit din greu, împopoțonat cu tot felul de experimente, învățământul românesc stă, de 30 de ani încoace, sub semnul teoreticelor reforme care au culminat cu un proiect intens promovat numit ”România educată”. Cu toate acestea, începuturile de an școlar seamănă, în linii mari, cu cele de acum unul-două sau trei decenii. Manualele școlare sunt o problemă, avem o mulțime de unități de învățământ fără autorizații sanitare sau de securitate la incendiu, lipsa cadrelor didactice calificate rămâne o veșnică bubă, nemulțumirile dascălilor sunt constante, nu sunt bani pentru naveta elevilor și profesorilor, iar peste toate pândește, amenințătoare, răzgândeala de sorginte politică prin care se schimbă regulile în timpul jocului, mai bine zis, pe parcursul anului școlar. Ei, dar să nu uităm ambiția guvernanților de a umple toate clasele din școlile patriei cu table inteligente. E ceva straniu în situația elevului așezat temător pe veceul de lemn din fundul curții școlii, care se gândește că peste 6 minute, de exemplu, va trebui să utilizeze tabla inteligentă din clasa în care învață situată la o aruncătură de băț de privata ce nu a reușit să se racordeze la o rețea de apă și canalizare. Unde mai pui că pe aceeași tablă inteligentă ar putea apărea imagini cu chiuvete, niște obiecte ciudate ce nu se regăsesc în toate școlile din România. O Românie educată înseamnă un ansamblu complet, nu frânturi de bunăstare în infrastructura școlară și nici insule de educație. Or, când bieții copii se gândesc cu poftă la o felie de pâine cu unt, se tem de frigul de pe drum și cel de acasă pe care trebuie să îl îndure în zilele de iarnă, când sistemul e subfinanțat, bulibășit cu tot felul de legi revoluționare, când lipsa cadrelor bine pregătite și motivate scade nivelul actului educațional, e hazardat să vorbim despre clădirea unei educații sănătoase în întreaga țară. Înainte de a putea avea așteptări de la sistemul de învățământ, ar trebui rezolvate o sumedenie de probleme care macină această țară, neajunsuri a căror diminuare poate însemna un prim pas către acea educare obsesiv invocată.