Fiecare încasează ceva: unii dobânzi, alții japca

Sunt momente în care, auzind ce spun unii pe la televizor, simți că te apropii periculos de un accident vascular cerebral. Ieri, o prompteristă ne spunea, repetând zicerile guvernatorului BNR, că românii ar trebui să se obișnuiască cu ideea că nu vor mai avea acces la dobânzi bancare mici, ca în trecut. Care trecut, nene? De ani buni ne uităm neputincioși la graficele de rambursare ale occidentalilor, care au contractat împrumuturi la bănci comerciale și observăm că, pentru un produs bancar similar, dobânda plătită de români e mult mai mare. Pentru că nu vorbesc din povești, voi exemplifica folosindu-mă de cifre pe care le cunosc. Dintr-o rată lunară de 350 de euro, după patru ani și jumătate de la contractare, plătești 225 euro dobândă și doar 125 euro restituirea. Fac mențiunea că vorbim despre un credit luat în euro, nu în lei, unde groaznicul ROBOR seamănă moarte în bugetul familial. Li se pare celor de la BNR că 225 de euro din 350 reprezintă o dobândă mică? Bun, să spunem că a crescut rata, dar și la început dobânda se situa în jurul valorii de 200 de euro, iar restituirea în preajma celei de 100. Era mică și acea dobândă? La ce se raportează oamenii aceștia când emană mostrele de tupeu care uimesc o țară întreagă? Ani de zile s-a discutat despre faptul că băncile comerciale cu capital străin practicau în România dobânzi care împovărau clienții, incomparabil cu situația unor vestici care luau bani cu împrumut pentru a-și cumpăra o casă ori o mașină. Când vorbești despre dobânzile mici din trecut, trebuie să te raportezi la realitatea acelor vremuri, nu la nivelul de trai din Elveția sau țările nordice. Uneori, cei ce jonglează cu politicile monetare dau senzația că trăiesc într-o bulă și că nu au coborât vreodată în lumea celor ce cuvântă despre tratamente inegale. Ne țin lecții, ca niște capitaliști intransigenți, considerându-ne vinovați că vrem să trăim decent, să ieșim din peșteri și să coborâm din căruțe. Vrei un credit? Ți se dă de înțeles că nu e pentru oricine, că s-ar putea să trebuiască, la un moment dat să-ți vinzi un rinichi, un deget, că așa e domnule, capitalismul feroce. Și uite așa ajungem din nou la problema în care ne împotmolim ori de câte ori abordăm astfel de subiecte: genul acesta de oameni continuă să se manifeste sfidător, disprețuitor, iar noi rămânem mai departe clienții tupeului lor inimaginabil.