De ce să scoți apă din fântână, dacă poți turna în ea?

În România, se bate monedă la greu pe ajutorarea persoanelor defavorizate, pe integrarea celor proveniți din medii cu probleme, o ținem tot într-o incluziune socială, însă rezultatele sunt palide. Ne preocupă foarte puțin sprijinirea copiilor talentați, care vor să facă performanță într-un domeniu. Nu de puține ori, presa a relatat drama unor olimpici care nu aveau bani pentru a putea participa la competițiile desfășurate în străinătate, pentru că, deh!, austeritatea e nemiloasă când vine vorba de alimentat performanța, dar se ofilește înaintea unor împrejurări la modă. De curând, am ascultat povestea revoltătoare a unor elevi, invitați de NASA la o competiție, copii cu rezultate indiscutabile, pasionați de fizică, astrofizică. Pentru a merge să se reprezinte pe ei și, implicit România, ar fi avut nevoie de 20.000 de dolari, bani pe care – ce să vezi? – nicio instituție publică din România nu i-a putut pune la dispoziție. Ca de obicei, s-a deschis un cont și s-a făcut apel la colecta publică. Atât poate statul român când vine vorba să își răsplătească și promoveze elitele. În schimb, dacă e nevoie să se toarne apă în fântână, să se investească masiv în situații ireparabile, punga își deschide larg baierele. Mi-au venit în minte și cazurile micuților chinuiți de boli crunte, ai căror părinți s-au văzut nevoiți să facă apel la mila publică, pentru a-și putea duce pruncii în străinătate, în spitale de unde le putea veni salvarea. La noi nu se investește în spitale, în tehnologie și nici nu se decontează servicii medicale și tratamente necesare în cazul unor boli rare, foarte grave. Nu vorbim despre intervenții chirurgicale din categoria mofturilor, ci despre operații ce pot face diferența între viață și moarte, însă pentru cinicii care taie și spânzură prin legislația românească, altele sunt prioritățile. Acei copii sunt cetățeni români, iar statul are obligația legală și morală să-i protejeze, să-i sprijine. Suntem mari filantropi în cauze ce nu ne aparțin, spargem un purcoi de bani în demersuri inutile, dar când vine vorba să ajutăm niște copii cu talent și pasiuni sănătoase ori pe cei aflați în suferință, ne plângem că ni-s buzunarele goale. Statul român nu e priceput la prea multe, dar când vine vorba să-și umilească cetățenii, e cel dintâi, neputându-se măsura cu el decât țările din lumea a treia. Pentru părinții acelor copii e frustrant să privească risipa aberantă, de zi cu zi, colac peste pupăză și intens mediatizată, dar cui îi pasă de un fenomen toxic, aflat în creștere, din moment ce toxicitatea începe să ne învăluie tot mai mult?