Copilul şi rândunelele în vremuri de Război şi Pace:1940-2023 (ultima parte)

Aşadar, cel de-Al Doilea Război Mondial nu se sfârşise nici în Europa şi nici în Nordul Africii, iar la singurul aparat de radio cu baterii, cel al preotului din satul făgărăşean Râuşor (aparat intenţionat aşezat pe pervazul geamului deschis dinspre uliţa mare), se difuzau comunicate de pe front. De la Moscova se auzea glasul de bariton al vestitului crainic Yuri Levitan (1914-1983), distins de georgianul Iosif Vissarionovici Stalin (1878-1953), cu titlurile de Artist al Poporului şi de Erou al Uniunii Sovietice. Armata română şi cea sovietică, eliberaseră Ardealul de Nord, ocupat vremelnic de fasciştii horthyşti unguri, sprijiniţi de trupele de ocupaţie germane ale lui Hitler. Trecuseră prin luptele grele de Oarba de Mureş-Iernut, de Păulişul-Săvârşinului-Arădean şi de Careiul Sătmărean. Apoi de Budapesta şi de întreaga Ungarie, ajungând până în Munţii Tatra ai Cehoslovaciei. Şi intraseră şi într-o mică porţiune a teritoriului Austriei de astăzi. Numai că în spatele fronturilor era nu numai o cruntă foamete, ci şi  multă tristeţe şi durere. Aproape fiecare familie având măcar o victimă a războiului şi a urmărilor sale! Iar eu aşteptam să se întâmple un lucru doar aparent neînsemnat: reîntoarcerea din străinătăţi, pe la casa mea şi a lor, a rândunelelor familiei noastre! Între timp vindeam câte o pereche de iepuri de casă ca să pot cumpăra de la „boldă” (prăvălie) bomboane de ”zahăr din cartofi” şi ”caramele”. Dar şi să merg la filmele unei caravane cinematografice, având aparatul de proiecţie urcat în cabina unui camion sovietic, marca „Molotov”. Maşină abandonată de ruşi cu aparatură şi cu filme cu tot. La volan şi la aparat avea să meşterească un soldat român invalid de război, întors de pe front în sat. Întâmplător, cât a stat în prizonierat în uzinele de armament din Munţii Urali, învăţase să şofeze şi să facă pe operatorul de film. Aşa că, din când în când, străbătea satele îndepărtate şi neelectrificate ale luncii Oltului, înşiruite pe streaşina împădurită a Munţilor Făgăraş. Spre înserare, după ce se întorceau ciurdele de vite de pe păşuni, iar ţăranii-plugari au gătat cina de cinat, toboşarul satului făcea mare zarvă anunţând că va fi „Mare film-mare rusesc” ! Rula, când „Tânăra Gardă” şi „Cazemata”, când „Soldatul-erou Moruzov” şi „Cazacii de pe Don”. Erau acele filme, vorbite şi cântate în limba rusă, pe care aveam să nu le pot uita niciodată. Dovadă că şi acum mi le reamintesc! Atunci, însă, fără mare efort, le-am învăţat melodiile, pentru că îndrăgeam sonoritatea, noutatea şi farmecul limbii ruse. Precum şi ritmul îndrăcit al cazaciocului. Iar noi, copiii, eram extrem de fericiţi, aplaudând din palme şi bătând din picioare atunci când „friţii” de nemţi erau păcăliţi de partizani şi bătuţi zdravăn. Ţin minte că deseori plecam de la acele filme necăjit şi trist că nu aveam să o mai pot vedea pe fata-rusoaică Nataşa. Frumoasă, mândră şi curajoasă din cale-afară. Deşteaptă şi inventivă. O văzusem pe ecran cocoţată pe un tanc şi îmbrăcată în „rubaşcă”. Mucosul de mine îndrăzneam să mă gândesc că m-aş fi însurat cu ea, să fie numai şi numai a mea! La joacă, copiii se strângeau ciorchine în jurul meu, îndemnându-mă să le povestesc  filmul, pe care şi ei îl văzuseră. Să le fredonez cântecele ruseşti, auzite şi de urechile lor. Să joc-cântând şi desculţ ”cazaciocul”! Iar ca să fiu şi mai credibil, doar mimam 
că-mi plimb degetele pe clapele nevăzute ale acordeonului cântăreţului Alioşa din film, şezând pe ţeava tunului capturat de la nemţi. Ce să vă mai spun!? Improvizam şi fabulam ca nimeni altul! Astfel că, de cele mai multe ori, povestea mea vorbită şi cântată dura mai mult decât întregul film. La acele proiecţii cinematografice încerca să privească şi harnicul şi bunul meu tată. În tinereţea lui slugă la saşii bogaţi din unele sate hârtibăcene. Acel tată al meu, odihnească-se în pace în pământul lutos al cimitirului din Agnita, ţăran vrednic, însă fără un petec de pământ şi fără prea multă carte, devenise de nevoie muncitor necalificat în fabrică. Şi, cum spuneam, şi dânsul venea la acele filme, convins fiind că doar acolo avea să doarmă cel mai bine, şezând pe un scăunel adus de acasă. Şi oricât ar fi fost de împovărat de griji şi de nevoi, nu rareori mă punea să-i cânt-doinind. Atunci îşi ascundea lacrimile gândindu-se că „Nelul-cântăreţul” (adică eu), va trebui să fie şi el slugă la stăpâni! Era tare necăjit că, fiind despărţit de mama, rămăsese cu trei copii mici pe capul lui şi al mamei sale. O ţărăncă cu chip frumos şi blând. Credincioasă şi tare bună gospodină, plecată la Domnul mult prea de timpuriu. Atunci când eu încă nu împlinisem vârsta de 9 ani. Să-i fie ţărâna uşoară, acolo unde se odihneşte. În cintirimul dintre brazi al satului Râuşor şi al jumătăţii anilor copilăriei mele! Cu puţin mai mari decât mine, fratele şi sora, Vasile şi Victoriţa, mă acompaniau în cântecele mele. Ajunsesem ca în iarna grea de la cumpăna anilor 1944-1945, să fiu invitat în casele vecinilor noştri, în care se organizau nu numai şezători, dar şi diverse activităţi în clacă. Atât la desfăcutul de frunze al ştuleţilor de porumb cât şi la sfârmitul boabelor. Şi fireşte că acolo se spuneau şi poveşti de „pus ţara la cale”. Numai că eu nu scăpam de gura lor până nu le cântam cântece ruseşti. Iar aşa-zisa ”pâră” venea de la copiii şi nepoţii lor. Adică de la prietenii mei de joacă şi colegi de şcoală. Ţin minte că eram atât de ruşinos, de timid şi de fâstâcit, încât mă îmbujoram la faţă ca racul pus pe plita încinsă a sobei. Îmi frângeam degetele mâinilor ascunse la spate, iar cu prima ocazie ivită o zbugheam afară pe uşă. Ajuns în curte şi în casă, mă refugiam în liniştea-mi imaginară. Însă cu gândul la colindul de Crăciun „Cu Steaua ”. Urcată în sus 
şi-n jos de ”cârceii” din lemn, prinşi în câteva şuruburi mişcătoare. ”Stea” de colind decorată frumos cu hârtie creponată. Colorată în roşu, galben şi albastru. Lipită pe beţişoarele uscate de alun cu aluatul plămădelii pâinilor. Atunci, de Crăciun, întreaga ceată de băieţi şi fete strângeam în trăistuţele noastre nenumărate daruri. Însă cel mai mult ne bucuram de acei câţiva bănuţi pe care-i primeam de la sărmanii ţărani bătrâni ai acelor vremuri. Şi încă ceva. Mai înainte de mult zvonita încheiere a războiului, ne apropiasem de sfintele şi creştineştile sărbători ale Învierii Domnului. De fapt, ne aflam în „Săptămâna Patimilor” şi urmau Paştile. Tot cam pe atunci sosise vestea tristă, de pe front, că unchiul Iosif, fratele mijlociu al mamei, din cei nouă fraţi şi surori ale sale, a fost dat dispărut. Şi aşa a rămas. Când s-a înrolat voluntar în armata română a bravului şi patriotului mareşal Ion Antonescu (personaj văzut de ochii mei de copil), acel uncheş al meu abia împlinise vârsta de18 ani. Din scrisorile lui poştale, ca şi din poveştile camarazilor săi reîntorşi de pe front, am aflat că scăpase, ca prin minune, din greaua încercuire rusească de la Stalingrad (Sankt-Petersburgul de astăzi), ca şi de dezastrul trupelor române de la Odessa. Însă n-a mai apucat şi ziua marii bucurii! Cea a ivirii Păcii pe Pământ şi dintre Oameni! A aparentei împăcări şi iertări! Fie şi numai pentru o scurtă perioadă de timp. Pentru că războaiele şi necazurile cauzate de ele, ca şi de ura dintre popoare aveau să continue în lume. În schimb, a trăit această bucurie unul din fraţii săi mai mari: unchiul Nicolae Popovici, de pe hula Climăsului Agnitei. Locul din care se desprindea o lungă cărăruie care ducea în ”Dealul ţiganilor-cortorari ai Vărdului”. Cu o căruţă de ocazie, care pleca din Făgăraş vinerea la târg, am sosit şi eu în Agnita. Vroiam să-mi văd unchiul-erou. Strânşi în jurul lui, noi, copiii, ca şi oamenii bătrâni, nu ne mai săturam în a-i asculta poveştile şi întâmplările incredibile de pe front. Îi pipăiam rănile cicatrizate, dar şi vârful unui glonţ „proptit” în coapsa piciorului drept. Durere care îl făcea să şchiopăteze. După o săptămână m-am reîntors în mijlocul alor mei. Le-am povestit poveştile de pe front ale unchiului. Şi-am început să sper că revenind din ţările calde, rândunelele mele îmi vor aduce o veste bună şi de la cel dat dispărut! De atunci, de mult de tot, continui să aştept măcar un semn de la cei care ştiu cum s-a prăpădit uncheşul, rămas în amintirile copilăriei mele ca un fecior tare chipeş la trup şi ager la minte!. Era, cum spuneam, fratele mijlociu al mamei mele, Victoria. Mamă de care n-am avut parte, despărţindu-se de tata şi de copiii ei când eu ar fi trebuit să merg la grădiniţă în grupa mică! Între timp, anii mulţi şi grei ai vieţii mele au trecut şi 
m-au tot purtat spre vremea bătrâneţii. Numai rândunelele copilăriei mele dragi par a nu fi îmbătrânit. Pentru că ele par şi acum, la cei 88 de ani trecuţi ai mei, a fi aceleaşi tinere şi frumoase păsări ale văzduhului. Numai că, din păcate, sunt tot mai puţine la număr! Astfel că mă întreb: unde s-or ascunde ele de mine de nu le mai pot admira „dansând” în valuri-valuri întortocheate pe deasupra apei de munte din fundul grădinii casei copilăriei mele! 
Râul cu ape limpezi ca lacrima. Şi afluent al Oltului între Valea Mândrei Şercae şi Ilenilor Făgăraşului. Văi din care strângeam, cu mâna, prin pescuitul la răgălie, o mulţime de peşti!? Şi apoi unde o fi şi acea micuţă şi frumoasă casă care avea un secol mai mult de cât vârsta mea de atunci! Curios lucru este faptul că amândoi mai dăinuim, ca prin minune! Şi tot în albastrul cerului îi sunt zugrăviţi pereţii exteriori, iar grinzile de lemn acoperite cu chirpiciul stacojit al lutului frământat, în amestec cu paiele şi cu pleava spicelor îmblătite ale holdelor de grâu. Sătucul care adăposteşte casele Râuşorului e îmbătrânit şi el. Tot la fel şi puţinii lui locuitori. Mulţi dintre ei, imediat după război, deveniţi „partizani” anticomunişti în Munţii Făgăraş. Chiar şi unii din prietenii mei mai mari şi colegi de şcoală, s-au transformat în „iscoade” şi în „oameni de legătură”. Între ei, regretaţii fraţi Comşulea şi Pică, împuşcaţi de Securitate în munţi. Sau omorâţi în închisori! Acum, fostul Combinat Chimic „Nitramonia”, cu vestita lui „fabrică de bachelită, de trotil şi de praf de puşcă”, în care erau „mobilizaţi pe loc” atât tata cât şi fratele său, Viorel, este o întristătoare ruină. Unchiul era cu ceva mai mic ca vârstă decât tata şi îşi avea casa şi pământurile agricole în lunca mijlocie a Oltului. Am fost, de curând, cu o jerbă de flori, în roşu, galben şi albastru, la mormântul lui şi al soţiei sale. Apoi m-am abătut pe la casa şi şura părăsită a vacanţelor mele şcolare. Şi cu toate că au trecut mai mult de 78 de ani de când învăţătoarea mea dragă îmi înmâna adeverinţa de absolvire a trei clase primare, în curtea acelei case din Râuşor am mai găsit o fărâmă de nostalgică amintire: uşiţa coteţului găinilor noastre, sprijinită într-o singură ţâţână, ruginită şi măcinată şi ea de vreme şi de vremuri. La fel ca şi viaţa mea de acum şi a multora de-o seamă cu mine!