Ce poți face cu banii pentru un hospice? De exemplu, un teren de sport în pantă

Poate că unii dintre dumneavoastră au avut experiențe dureroase, stând alături de rude sau prieteni ce sufereau de boli incurabile, în ultima fază. Când vine vorba despre infrastructura medicală necesară îngrijirii unor astfel de bolnavi, România nu este corigentă, ci de-a dreptul repetentă. Din păcate, am văzut multe situații în care pacienți aflați în stare terminală erau făcuți pachet și trimiși acasă, spre durerea și disperarea aparținătorilor care, neavând pregătire medicală, nu știau cum să le aline suferința (ca să nu mai vorbim de cei ce nu mai au pe nimeni lângă ei). În astfel de situații atât muribundul, cât și cei ce îi sunt aproape suferă cumplit. Într-o țară civilizată există unități dedicate, denumite generic hospice, unde pacienții primesc îngrijire specializată, astfel încât să aibă parte de condiții decente pe ultima sută de metri. Astfel de locuri sunt foarte puține în România, insuficiente pentru numărul mare de pacienți care ar avea nevoie de serviciile dintr-un hospice. Sunt liste de așteptare, unii apelează la vechiul, dar mereu actualul pcr (pile, cunoștințe și relații) pentru ca un apropiat aflat în suferință să poată ajunge într-o astfel de unitate. Oricât de cinic sună, oamenii se zbat, fac intervenții pentru a-și duce aproapele într-un loc unde va muri. După o viață în care cetățeanul a contribuit la sistemul de asigurări de sănătate, poate a pus umărul la dezvoltarea acestei țări, statul îi întoarce spatele atunci când ar trebui să îi întindă o mână de ajutor. Nu are rost să descriem acum chinurile unor pacienți care suferă de boli incurabile în stadiu avansat sau terminal, probabil că fiecare a cunoscut sau a auzit ce presupune o astfel de dramă. Un cetățean dintr-o țară cu pretenții de stat civilizat are dreptul la o viață decentă și, din nou poate sună cinic, la un sfârșit demn. În România se îngroapă o mulțime de bani în investiții inutile, precum terenuri de sport în sate depopulate, locuite doar de câțiva bătrâni, dar nu s-a preocupat nimeni să investească în acele hospice-uri care pot alina, fie și în mică măsură, suferința bolnavilor și a celor din jurul lor. Absența preocupării pentru acest sector medical denotă nu doar prostie, ci o mare lipsă de empatie, de înțelegere a ceea ce înseamnă suferința unor semeni. Am auzit, odată, niște strâmbi la minte și la suflet care spuneau că, oricum, acei pacienți mor, deci nu are rost să se investească în astfel de centre. Oare ar susține același lucru în cazul în care ei sau cineva apropiat lor ar avea nevoie de astfel de servicii? Mă îndoiesc. Numărul foarte mic de hospice-uri din România este dovada vie a cinismului statal, a disprețului neaoș pe care cei ce dețin vremelnic pâinea și cuțitul îl au față de acest popor.