Când „Libertatea” nu e doar un nume de ziar

Le place sau nu unora, bună sau rea, presa a fost și rămâne o supapă ce reglează derapajele și nevoia de informare. Firește, ca orice pădure cu uscături, și în desișul media și-au găsit loc viețuitoare cu apucături de hienă, de vulpe ori de coțofană, însă mai există rațiune în această breaslă, astfel încât publicul care își dorește să fie corect informat are de unde să înfulece știri cu cap și coadă, netrecute prin rântașul exagerării. M-am bucurat să văd că două redacții din București („Gazeta Sporturilor” și „Libertatea”) au luat public atitudine față de ceea ce ei au numit încercări de imixtiune ale patronilor din Elveția, în politica editorială. Nu intru în măruntaiele conflictului, nu împărțim noi dreptatea, ci fotografiem gestul public, purtător al unui mesaj de unitate profesională. Dacă zeci de angajați dintr-un trust de presă se solidarizează cu un coleg, căruia se spune că i s-a pus în vedere să plece din redacție, înseamnă că mai există oarece verticalitate în această breaslă. Cei ce lucrează în media știu că e criză de oameni care au habar de meserie, așa că – probabil – nemulțumiții și-ar găsi oricând un loc de muncă. Nu asta e important, esențial e mesajul transmis de respectivii jurnaliști, atât către patronat, dar, mai ales, către politicienii de Dâmbovița, obișnuiți să facă presiuni și, nu în ultimul rând, către public. Da, publicul are nevoie de confirmarea faptului că cei ce îl informează au și ceva curaj în desaga caracterului. Canalele de comunicare multiple, criza de personal de pe piața media au schimbat situația, spre ghinionul celor obișnuiți să bată cu pumnul în masă. Solidaritatea e trăsătura care lipsește cel mai mult în societatea românească, alături de curaj și verticalitate. Modul în care acești oameni au decis să facă zid în jurul unui coleg nu e doar un episod al unui conflict de muncă, ci un exemplu din care foarte mulți concetățeni ar putea învăța câte ceva. A lua apărarea unui coleg atunci când are dreptate, a respecta niște principii și a avea un minim de bun simț profesional ar trebui să fie o stare de normalitate în orice tagmă, nu un episod izolat, nu o excepție răsplătită cu aplauze îndelungi. Cum însă nu avem privilegiul să trăim într-o societate cu valori solide asumate de foarte mulți, e cazul să aplaudăm puternic astfel de zvâcniri ale normalității. Așa cum unele accidente generează legi, poate și acest episod va declanșa rotițele funcționării unor principii sănătoase.