Buruiana-i până la genunchi, dar cine să o taie?

Am pomenit zilele trecute de primarii care se confruntă cu o situație paradoxală: cu toate că primăriile plătesc o mulțime de asistați social, nu are cine să facă curățenie în localități, deși această sarcină ar trebui dusă la îndeplinire de cei pe care statul îi întreține. De trei decenii încoace, această situație e țintuită într-un lanț al slăbiciunilor: asistații se prefac că prestează în folosul comunității, iar administrațiile locale închid ochii în fața fofilărilor. Mulți primari, mai ales cei din zonele sărace, unde numărul asistaților social e mare (deci vorbim de un bazin electoral ce nu poate fi neglijat), nu îndrăznesc să adpote o atitudine exigentă față de trândavi, de teamă că nu mai pupă voturile lor și ale neamurilor acestora. Nu vorbim despre oameni care, într-adevăr, nu pot presta din motive obiective, ci despre puturoșii ce preferă să trăiască la limita sărăciei, dar să nu miște un pai. Nu de puține ori auzim inși zdraveni, buni de muncă, plângându-se că o duc greu, că sunt săraci. Ei bine, încercați să găsiți pe cineva care să vă sape grădina, să vă cosească în curte, firește, contra cost. Punem pariu că nu veți găsi pe nimeni dispus să facă asta? Dacă veți dori să tocmiți pe cineva pentru zugrăvit, reparații sau alte treburi gospodărești, trebuie să căutați mult, să așteptați, să vă înarmați cu timp și răbdare, pentru că meseriașii sunt tot mai puțini, tot mai ocupați. Cei ce ar putea să deprindă o astfel de meserie (bănoasă, dacă te ții de treabă) preferă să facă slalom printre profesii sezoniere deprinse din mers, plătite mult mai prost. Atât în cazul celor întreținuți de stat, cât și al celor ce lucrează puțin și câștigă la fel, vorbim de o atitudine găunoasă, de acea mulțumire cu puțin, îngropată într-un paradoxal morman de văicăreli, de nemulțumiri legate de nivelul de trai scăzut. Cu alte cuvinte, ne plângem de sărăcie, dar n-am pune mâna să muncim, în ruptul capului. Întotdeauna altcineva e de vină pentru sărăcia acestor jelitori; statul ar trebui să le dea salarii mari, să le mobileze locuințele, să îi trimită în vacanțe, iar dacă s-ar putea, ei să treacă pe la bancomatul de la poarta locului de muncă doar în ziua de salariu. Un meseriaș bun, fie el mecanic auto, instalator, zugrav, lăcătuș sau electrician are de lucru cât nu poate duce, totul e să vrea să muncească. Problema României e aceea că toată lumea vrea patalama de licențiat, tot mai mulți se visează milionari în criptomonede și tot mai puțini se gândesc să facă ceva palpabil, să muncească în forma aceea clasică ce nu poate fi înlocuită de preocupări virtuale la modă.