Am trecut pragul Grădinii BIS înainte de deschidere și am stat de vorbă cu Bogdan Sărătean, omul din spatele proiectului. Îndrăgostit de teatru și aventurier, așa l-aș descrie după primele schimburi de replici cu el. Discuția noastră a acoperit mai multe capitole: aventuri prin America, dragostea întâlnită în Asia și experiențele memorabile din Africa.

„Am amintiri de la Revoluția din ’89. Eram prin clasa a V-a și țin minte că locuiam chiar aici, unde e acum Grădina BIS. Ne-am adăpostit în pivniță două nopți, atât de grave erau lucrurile. Am copilărit aici și încerc să iubesc orașul ăsta, dar sincer, într-un mod lucid și asumat. Și e foarte greu, mai ales fără să îl consider cel mai. În Sibiu avem obsesia asta de a fi cei mai: cel mai frumos, cel mai curat, cel mai cultural”, spune Bogdan Sărătean.

”Dezertarea” din America și ”rugăciunea” în română

Bogdan s-a mutat la Cluj, unde a studiat la Facultatea de Filozofie. Acolo a trăit cea mai frumoasă etapă de studenție din viața lui. Dintr-un joc al destinului, a devenit membru fondator al trupei de teatru IMAGO, care există și în prezent. Apoi a ajuns în America în 2002, prin programul Work and Travel. A fost un moment definitoriu în viața lui, iar gândurile și convingerile care îl conturează astăzi au început să se cristalizeze încă din acea perioadă. A fost, fără îndoială, un punct de cotitură. Bogdan, însă, s-a întors. Și nu oriunde, ci direct la București, la UNATC. A fost admis în anul de actorie coordonat de Florin Zamfirescu și Adrian Pintea, două figuri emblematice, pe care le-a admirat.

„Am nenumărate amintiri de acolo. Am fost împreună cu un amic de-al meu și, cu el, am trăit niște aventuri de-a dreptul existențiale. În prima fază, am ajuns într-un fel de tabără, undeva prin Pennsylvania. Era destul de greu și inaccesibil, iar condițiile nu erau deloc bune. Locul era destul de dubios, așa că ne-am hotărât să plecăm. Era anul 2002. În fiecare dimineață ne adunam toți la masă — erau cam 400 de băieți acolo, cercetași, boy-scouts. Țin minte că se arunca enorm de multă mâncare: saci întregi cu alimente, unt, cartofi, pachete de alimente. Era revoltător. Hotărâsem să plecăm fără să anunțăm, pentru că, dacă am fi făcut-o, ar fi trebuit să plătim o sumă măricică pentru costumele de cercetași. Iar noi ajunsesem în SUA cu zero lei în buzunare. Într-una dintre dimineți, la sala de mese, unde erau cam 400–500 de puștani, se obișnuia să se spună o rugăciune. Atunci l-am rugat pe cel responsabil să mă lase pe mine să o rostesc o rugăciune în română, iar el mi-a dat voie. Am început să vorbesc în română, astfel încât nimeni să nu mă înțeleagă, cu excepția amicului meu. Am spus ceva de genul: Eu și amicul meu vom pleca de aici. Voi nu știți asta, dar o să vă dați seama mai târziu, când nu ne veți mai vedea. Și, Doamne, iartă-i pe acești oameni pentru mâncarea pe care o aruncă, mâncare care ar putea hrăni mii de oameni sărmani de pe alte continente. La final am zis Amin, iar celelalte sute de suflete au spus și ele Amin și au început să mănânce liniștite”, povestește regizorul.

Africa, un alt capitol

În Africa a ajuns în 2018. Totul a început în 2017, când o întâlnise pe mama fetiței lui — nu în Africa, ci undeva prin Asia. Se cunoscuseră în 2017, iar el îi promisese că o va vizita în Uganda. Evident, ea nu-l crezuse.

Povestea a avut și o întorsătură neașteptată: în timpul unei călătorii anterioare, primise un voucher de la o companie aeriană. Acel voucher a devenit un motiv în plus pentru a pleca în Africa. Probabil, dacă nu l-ar fi primit, nu ar fi ajuns acolo. Ea fusese, însă, motivul principal pentru care îndrăznise să facă pasul. A fost o decizie luată mai degrabă instinctiv, aproape irațională. 

„A fost un pas făcut destul de irațional, pentru că Africa nu e un continent în care te duci pur și simplu, trebuie să fii pregătit din multe puncte de vedere. Trebuie să te pregătești fizic și psihic. În 2021, am fost cu o gașcă de zece oameni în Uganda; doi dintre ei au făcut malarie, iar o persoană a fost la un pas de moarte. Nu e lapte și miere. Da, Africa e sublimă, dar trebuie să mergi pregătit. Mă refer aici la Africa adâncă, nu la marile orașe sau la destinațiile turistice mai accesibile pentru noi, ci la Uganda, Tanzania, Sudan, Congo, Kenia. A fost riscant că am plecat așa, dar m-a chemat fetița mea, care încă nu se născuse. Simțeam ceva ce nu se putea compara cu nimic altceva. Era dincolo de îndrăgosteala față de partenera mea”, mărturisește el.

Fântâna din uscăciune

Ajuns acolo și înțelegând prin ce trec oamenii din zonă, prima lui inițiativă a fost să construiască o fântână, folosind exclusiv donațiile venite de la prietenii lui de pe Facebook. Această fântână a fost construită în Bibo, Uganda, și este funcțională încă din 2021. Și-a dat repede seama că nu e suficient doar să forezi o fântână, apa trebuia testată. Analizele au arătat că aceasta conținea nitriți în cantități de 200 de ori mai mari decât limita admisă pentru consumul uman. A înțeles, astfel, că întreținerea și monitorizarea reprezintă un angajament continuu, nu doar un efort punctual. Acesta a fost primul său gest concret pentru comunitatea respectivă. Al doilea a fost legat de educație. În prezent, patru copii din Uganda merg la școală cu sprijinul lui și celor cu inimă mare, copii care, în mod normal, nu ar fi avut această șansă. În zonă, nu există nicio formă de învățământ gratuit, nici măcar parțial.

„Am început, în spectacolele pe care le-am realizat, să abordez teme precum migrația, înstrăinarea, inechitatea la nivel planetar, pentru că mă preocupă în mod real și cred că trăim într-un malaxor în care fiecare dintre noi am fost, suntem și vom fi migranți. Privind în urmă, disting două tipuri de frumusețe: primul este relația cu copiii, ideea că acei copii din satul Bibo din Uganda merg la școală și că au o șansă; al doilea este frumusețea naturii, de exemplu, apusurile de pe malurile Oceanului Indian, în Tanzania sau de pe Lacul Victoria în Uganda. Sunt momente în care nu știi dacă să plângi de frumusețea naturii sau de experiențele acumulate pe parcursul zilei, pentru că vezi multă suferință și lipsă de speranță. Rămân cu un tip de frumusețe care, cred eu, îmbină ambele aspecte.”, spune regizorul.

Din locul părintesc în „sala de spectacol” 

BIS Teatru a fost înființat în 2009, alături de foști elevi și studenți cărora le-a predat, iar în 2011 a avut loc prima ediție a Festivalului „25 DE ORE DE TEATRU NON-STOP”. Astfel, începând din 2011, activitatea a devenit oficială, însă activități se desfășurau încă din 2006, prin diverse localuri din Piața Mică a Sibiului, extinzându-se treptat. Dintre acestea, în ATRIUM încă se mai joacă spectacole în serile de luni. Au jucat spectacole în diverse cartiere din Sibiu, inclusiv sub poduri de pe malul Cibinului, în parcuri, în curțile bisericilor, în librării, în biblioteci, etc.

„În 2016 am jucat prima dată în Grădina BIS, din ideea de a aduce oamenii la noi acasă și de a crea o comunitate unde oamenii să se întâlnească între ei și cu actorii. Așa a apărut Grădina BIS. Deschidem acest spațiu doar pe perioada verii, iar când vine frigul mergem în spații acoperite care ne găzduiesc, dar pasul următor firesc este să avem un teatru/ spațiu cu acoperiș. Cred că aici ar putea face mai mult autoritățile locale din diverse orașe, nu doar din Sibiu, ca pe lângă instituțiile de cultură pe care le finanțează, să sprijine și alte hub-uri culturale. Trebuie o reconversie a spațiilor. Ar trebui descentralizată cultura și făcută accesibilă întregii comunități, și aici nu mă refer doar la intrări gratuite, ci și la locuri mai atractive, surprinzătoare, care ar fi un plus și pentru actorii tineri”, mai adaugă acesta.

Pe 12 iulie se deschide Grădina BIS, cu spectacolul Muzicanții din Bremen, o producție Bis Teatru care a fost jucată deja în mai multe orașe. Coordonatorul teatrului consideră că sunt necesare schimbări și își dorește cât mai multe finanțări pentru cultură, cât mai transparente și accesibile pentru diverse ONG-uri. Dacă ar putea schimba ceva, ar modifica modul în care sunt cheltuiți banii, făcând totul mai transparent și cu cât mai puțină birocrație.

“Pe de altă parte, sunt cât se poate de conștient că trăim cel mai bun moment din istoria țării noastre, atât în termeni de calitate a vieții cât și în termeni de libertate de exprimare și de resurse care pot fi accesate de artiști, de ONG-uri, Pentru că oricât și-ar dori și oricât har ar avea ei, munca artiștilor nu va avea consistență și efect în comunitate fără un sprijin constant și asumat din partea autorităților, atât cele locale, cât și cele naționale și fără o relaționare directă cu comunitatea. Iar misiunea artiștilor nu e doar aceea de entertainment, de a binedispune și a relaxa publicul. Pentru relaxare oamenii vor avea mereu la îndemână alte opțiuni. Misiunea artiștilor este mai degrabă de a chestiona resorturile după care funcționează lumea în care trăim, de a pune întrebări incomode, de a îndemna la reflecție și de a crea condițiile pentru ca el, spectatorul, să schimbe unghiul din care vede și judecă anumite situații.

Și mai presus de orice, artistul contemporan e obligat să lupte constant prin tot ceea ce face pentru libertatea de exprimare, a lui și a celor care nu-i împărtășesc neapărat ideile, libertate care e foarte ușor de pierdut, la fel ca toate libertățile și privilegiile noastre zilnice pe care le luăm de bune. Iar istoria ne demonstrează asta, chiar și cea dureros de recentă, chiar și cea pe care o trăim sau o scriem acum, împreună”, încheie Bogdan Sărătean.