Boala cu o mie de fețe te macină chiar dacă ai biletul de externare în buzunar

Cei trecuți de prima tinerețe își mai amintesc zilele de 23 August din perioada ”Epocii de aur”. Defilări, care alegorice, ode închinate conducătorilor iubiți, pionieri și șoimi ai patriei târâți în spectacole penibile, toate acestea asezonate cu mese câmpenești unde oamenii muncii plescăiau mulțumiți fleici și bere la halbă cu guler alb, consistent. 23 August era pentru românul de rând un prilej de evadare din monotonia cotidiană. Se întâmpla ceva. Chiar dacă nu se dădea în vânt după defilări, cântece și poezii închinate întâiului cârmaci, românul simțea că se întâmplă ceva și îndura amalgamul de manifestări propagandiste visând la ospățul câmpenesc de după (așa se întâmplă și la unele lansări de carte, când asistența plictisită îndură perorațiile celor ce cuvântă interminabil, cu gândul la sandvișurile, vinul și rachiul pregătite de gazdă în sala de alături). Istoricii au catalogat actul de la 23 August 1944 în fel și chip: unii au spus că a fost o trădare, o lovitură de stat, alții au preferat să așeze eticheta de compromis pe acea întâmplare nefericită, cu urmări crunte pentru poporul român. Nu ne-am propus să vorbim aici despre ce a fost sau nu a fost acea decizie, o fac mult mai bine istoricii. Ceea ce vrem să scoatem în evidență este nemurirea festivismului și a obedienței. E adevărat, Ziua Națională a României nu mai naște plecăciuni flagrante și ode închinate conducătorilor, așa cum se întâmpla înainte de 1989, dar festivismul grețos, steril, pare să se fi cuibărit în sămânța apucăturilor noastre vreme de mai bine de patru decenii și iată că răsare, ca o buruiană, ori de câte ori i se dă ocazia. După trei decenii de la teoretica despărțire de comunism, vremelnicii noștri conducători taie panglici în aplauze ipocrite, inaugurând investiții neterminate, un fel de rude din zilele noastre ale ”mărețelor realizări la hectar”, niște bazaconii de cifre umflate ce hrăneau statistici imaginare. Odele zilelor noastre au suferit mici schimbări de formă, dar esența are aceeași cantitate crescută de lingușeală. Nici dusul copiilor cu arcanul la sesiuni de aplaudat ”tovarăși” de tip nou, veniți de la centru, nu e o practică definitiv îngropată, putând fi întâlnită și azi în câte o localitate condusă de vreun zelos pornit să se gudure la picioarele stăpânilor săi politici. Da, 23 August nu mai e sărbătoare națională, carele alegorice au rămas fără roți, dar inima festivismului deșănțat, a ipocriziei instituționale bate la fel de puternic precum în vremea comunismului. 23 August e o boală cu o mie de fețe pe care mulți o poartă în ei fără să știe, ale cărei simptome se manifestă în ciuda unui ”bilet de externare” semnat și parafat în decembrie 1989.