Ardeleni, olteni, bavarezi, sicilieni sau basci, tot cârcotași

Primele amintiri pe care le am cu ziua de 24 Ianuarie sunt cele cu o mulțime de oameni prinși într-o horă, în centrul orașului. Dintr-o boxă mare curgea melodia pe care oamenii dădeau viață Horei Unirii. Era zăpadă peste tot, era frig, dar toată lumea era însuflețită, nu știu dacă încălzită de sentimentul unității sau doar de prilejul socializării. În orice caz, dacă ar fi să măsor starea de spirit de atunci și să o compar cu cea de acum, pot spune că în vremurile acelea vechi oamenii păreau mai atașați de sămânța sărbătorii care azi, din păcate, a ajuns, pentru mulți, un prilej de festivism. Românii sunt, în general, degrabă vărsători de reproșuri la adresa locuitorilor diferitelor provincii istorice, dar efectele patriotismului local exacerbat nu sunt întâlnite doar la noi. Nemții din vest spun despre bavarezi lucruri nu tocmai măgulitoare, cei din nordul Franței îi califică pe sudiști în fel și chip, sicilienii se uită la cei din Milano sau Bologna ca la niște fandosiți, cât despre catalani sau basci, să nu mai vorbim. Nu am inventat noi ambițiile și orgoliile provinciale; suntem parte dintr-o Europă aparent unită, dar fărâmițată la nivel de toleranță și simpatie inter-regională. Problema noastră e că, oricât am trece peste prejudecăți legate de olteni, moldoveni, ardeleni sau bănățeni, unirea fizică e mai greu de realizat, pentru că de la Timișoara la Suceava, neexistând autostradă, mergi cât până la Paris. La fel cum se întâmplă în 1 Decembrie, în ziua când sărbătorim Unirea Principatelor, sentimentul național e îmbrăcat în culorile țipătoare ale festivismului și scos la defilare, pentru ca, de mâine, să revină în cripta în care va dormita până în prima zi a ultimei luni din an. Ici-colo, printre mostrele artificiale sau firești de patriotism se ridică voci de cârcotași care susțin inutilitatea demersurilor din 24 Ianuarie 1859 și 1 Decembrie 1918. Ce am fi fost fără aceste două momente? Niște provincii mărunte și mai ușor de încălecat și de muls, de marile puteri. Cu siguranță, dacă toate declarațiile de prețuire făcute României în astfel de momente ar izvorî într-un fir de conștiință curată, țara asta ar fi mult mai respectată, mai rânduită. Cum -însă- între cuvintele rostite la vrac și acțiunile oamenilor de stat e o discrepanță uriașă, România e unde o știm, unde o simțim. Punctarea Micii Uniri la Sibiu cu șase zile mai devreme e, până la urmă, oglindirea de netăgăduit a unei stări de spirit, a raportării la ceea ce (mai) înseamnă ființa națională. Dar mai multe despre acest episod a spus colegul Dumitru Chiseliță, așa că, vă rog, faceți un popas la articolul său.