Am întâlnit sibieni negrăbiți

Poate că participarea la Slujba de Înviere e, într-o oarecare măsură, și o lecție despre cum suntem și cum ar trebui să fim. Mi s-a întâmplat de câteva ori să asist, în astfel de momente, la ieșirile în decor ale unora, mai mult sau mai puțin copți la minte. Fie că vorbeau tare, se îmbrânceau sau făceau pe grozavii, agitații reușeau să provoace în jurul lor un sentiment neplăcut, să fie priviți de cei ce veniseră la Biserică pentru a-și găsi liniștea, cu un amestec de compasiune și reproș. Bineînțeles, gălăgioșii, care își manifestă pornirile nevrotice nu doar la slujbă, ci în tot restul timpului, sunt dați ca exemplu de cei ce au un dinte împotriva Bisericii, iar din pridvorul apucăturilor smintite pornește o bolnăvicioasă generalizare. S-a întâmplat ca în acest an să nu am parte de scene deranjante la Slujba de Înviere, cu toate că a fost lume multă, oameni de toate vârstele, mai mult sau mai puțin eleganți, parfumați ori ba. Au așteptat în liniște să primească Lumina, au înconjurat biserica fără să se îmbulzească, unii au rămas la Slujbă, alții au pornit către casă. Am avut sentimentul plăcut al unei comuniuni pe care cei ce și-au făcut un obicei din a huli Biserica o bagatelizează și o ironizează, atribuindu-i accente primitive. Nu văd ce e rău într-o îmblânzire (fie ea și temporară) comună, pe cine deranjează o mulțime de oameni care înconjoară în liniște o Biserică și de ce trebuie denigrați cei ce mai cred în ceva. Când am plecat spre casă, pe strada pustie ne-am intersectat cu un adolescent, care ne-a salutat cu un entuziasm tămăduitor: „Hristos a Înviat!”. Știu, nu e nimic ieșit din comun, doar că orice semn de normalitate, de ocolire a încrâncenării constituie un prilej de bucurie și de speranță. Și mai e ceva: am simțit că acolo, în miez de noapte, oamenii erau imuni la toate înțepăturile provocate de bețele băgate prin gard de artizanii dezbinărilor de tot felul, politice, sociale sau religioase. Sunt convins că prin alte locuri unii au avut motive de nemulțumire, văzându-i pe alții îmbrâncindu-se pentru a fi primii care iau Paști sau Lumină și poate că nu au avut parte de o supradoză de speranță. Totuși, cred că lângă orice biserică cine a vrut să găsească liniște, bucurie și toleranță, le-a găsit. Depinde doar de fiecare dintre noi din ce unghi privim și către ce deschidem mai larg ochii și urechile: către liniște sau către boscorodeli otrăvite.