Cum să faci HoReCa în muzeu şi cum să stea turistul într-o casă de ţăran

Nu, nu mie mi-a venit ideea, ci unui cititor care mi-a comentat la un material despre centrul oraşului şi cui să facă el – centrul – pe voie, turiştilor, HoReCa ori locuitorilor. Comentariul este unul decent, adică nu din cele în care ajunge cine nu trebuie la tastatură şi din umbra ei aruncă cu sictiruri. Printre alte opinii (comentariul este foarte consistent) referitoare la diversele aspecte turistice ale Sibiului, unele contrarii dar expuse decent şi argumentate plauzibil, unul s-a referit la o posibilă cazare a turiştilor în case din Muzeul Satului.

Cititorul meu consideră ideea foarte atrăgătoare, care ar aduce teoretic, poate şi practic, bani buni muzeului. Mai exact, construirea unor case ţărăneşti special pentru cazare, cu tot confortul rural de secol XVIII sau XIX şi cu şansa ca iubitul turist să guste din viaţa de ţăran, evident, sub îndrumarea unui personal specializat. La un preţ pe măsura ofertei şi cheltuielilor. La început am râs dar apoi m-am gândit bine şi mi-a ieşit ceva amuzant şi că ideea ar fi OK, dar practic e cam imposibilă. Adică nu ai cum, deşi sună bine în teorie.

Bun, ideea ar fi excelentă pentru o anumită categorie de turişti bogaţi şi excentrici, ceea ce în România nu găseşti, pentru că în primul al doilea al treilea rând şi următoarele, noi nu avem o cultură turistică. Noi mergem în concedii şi vacanţe ori scrâşnind şi oftând, gen obligaţie inevitabilă de familie („ne-am dus mai mult pentru copii”), ori epatând ca să se oftice şi duşmanii dar şi prietenii (vezi toate pozele tip IOLA: „Io la Grecia”, „Io la Mallorca”, „Io la Dubai”), ori ca să ţi se rupă de tot, să faci ce nu faci acasă, şi să laşi cum nu laşi acasă că vorba aia, dacă plăteşti, eşti stăpânul suprem peste locul ăla de cazare şi numai că nu-l faci bucăţi.

Apoi, cine s-ar încumeta ca să ducă o viaţă de ţăran? Păi nu de aia a fugit omul de la ţară la oraş? Păi să vedem. „Turistul” ar trebui să se trezească cu noaptea-n cap, pe la 4-şi, ca să dea la vite. Apoi să tragă un gât de rachiu pe inima goală, pe post de booster şi să se apuce de treabă. Bun, e muzeu şi nu ai nici câmp nici islaz, nici livadă, doar aşa, în principiu. Doamna consoartă sau parteneră, ar trebui şi ea să fie matinală, pentru că e de făcut paturile, de dat la orătănii, de văzut de copii de vîzut de mâncare. Copiii, trimişi, în funcţie de vârstă, cu gâştele, oile, vaca ori ca „second in command” cu tac-su la muncă. Confort: toţi grămadă într-o cameră, ca atunci când şmechereşti cazarea de plăteşti un pat şi-ţi aduci apoi tot neamul să stea ca sardelele. Căldură. Te descurci, spargi lemne, faci focul cu metode specifice. Wi-fi nu ai că ţăranul nu avea wi-fi. Comunica normal, cu gura şi din gesturi. Loc de joacă pentru copii? Curtea, uliţa, coclaurile, iar aqua parc era gârla. Meniul zilei e la alegere, adică ce alegi să faci şi ce îţi permiţi. Apă de spălat: rece, adusă de la fântănă, ca să fie caldă reiei faza cu focul. Distracţie? Taclate la gard, bârfit pe banca din faţa porţii ori, dacă îţi permiţi, momente unice la cârciuma satului. Aer condiţionat? Aer da, condiţionat nu. Dacă vrei să fie mai rece, te duci în pivniţă, dacă vrei să-ţi fie cald, faci iar focul. Ei îţi mai vine să faci pe ţăranul în sejur?

Plus că, la cum îi ştiu pe turiştii de România, neo-ţăranul de sejur ar lăsa gunoiul în mijlocul ogrăzii, ar rupe lanţul la fântână, ar lăsa tone de păr în dormitor, ar păta toate aşternuturile şi cergile cu mâncare că el e boier şi mănâncă în pat, şi nu ar ezita să-şi scrie numele cu markerul pe vreo grindă.

Deci lasăm, mai bine nu. Ar fi o idee simpatică şi fezabilă în mod normal turistul ar putea să stea într-o casă de ţăran, dar aici e România şi sunt riscuri majore pentru bunurile fixe şi mobile. Aşa că lasă….