Începe teroarea sau colinde şi colindători înainte de vreme

Duminică, 30 noiembrie, la amiază. Într-un fast-food, în loc de muzica „tradiţională” a unui radio de hituri dance, stimaţii consumatori erau delectaţi cu o piesă din categoria fake-folclor despre sărbători, neamuri, tradiţie, mese şi… Crăciun. Pun pariu că ştiţi genul, e amestecul acela de muzică de nuntă de pe sate, parte colindă, restul „clape” şi „saxafon”, cu solişti cu tunsoare de corporatişti şi soliste cu gene false şi sprâncene tatuate şi voci studiat pioase. O fi şi ceva trăire creştină prin muzica aceea de petrecere cu mesaje creştine, dar nu e pe gustul meu.

Duminică, 30 noiembrie, seara. În Shopping City ex Promenada Mall, de cum intru în zona alimentară, aud un zdrăngănit familiar de chitară. Este urmat de o voce şi mai cunoscută, care, pe înalte, exclamă „haida leeeeer!”. Cunosc genul foarte bine, este muzica sezonieră semnată Ştefan Hruşcă. De când îi tot ascult unele şi aceleaşi colinde (unele chiar frumoase dar devalorizate prin repetiţie) , îmi place tot mai mult muzica lui folk pe versuri de Păunescu, că e mult mai rară. Piesa auzită acum era din seria de colinde păgâne, care tot timpul mă fac să întreb cât de creştin s-a născut poporul român şi cât de creştin este şi acum în fapt, dacă încă mai auzi incantaţii din acestea despre vânătoare, fecioare în pădure, juni feciori şi alte aspecte care numai despre Naşterea Domnului Iisus nu pomenesc.

Luni 1 decembrie, ziua naţională a României (săraca). Pe după blocurile gri şi de alte nuanţe de pe Mihai Viteazu, în jurul orei 12. aud zgomote familiare. Nişte hăuieli, fluierături şi, cu cât te apropiai mai mult, sunetul distorsionat al unei boxe date la maximum. E clar. Cunosc genul foarte bine, au revenit colindătorii. Să nu cumva să te pui la o odihnă când vii de la lucru, că automat vin băieţii pe la tine, iar când faci zgomot între betoanele unui bloc cu zece etaje şi al unuia cu 4+M, nu ai idee ce amplificare se face.

Deci, trei semne că începe teroarea cu colinde şi colindători. Până la Ajunul Crăciunului ai timp berechet să te saturi, să te plictiseşti, să ţi se ia, să ai reacţii adverse la orice colindă. E abia început de decembrie, deci e timp. Şi mi se pare anormal aşa ceva. Bun, biserica spune că este îngăduit ca, o dată cu Postul Crăciunului, să cânţi colinde. Este ÎNGĂDUIT. Adică, dacă nu te poţi abţine, nu comiţi un păcat dacă te apuci să colinzi prin 20 noiembrie sau 10 decembrie. Dar nu e obligatoriu. Nu e „de masă şi obştesc”. Pentru că, e la mintea chiar a celui care nu le are aşa cu credinţa şi religia, când anunţi Naşterea lui Hristos MÂINE sau AZI, data este 24 decembrie sau chiar 25. Dar tu te apuci cu peste o jumătate de lună înainte. E corect? Eu zic că nu.

Poate voi fi clasat ca mai catolic decât papa sau doar ca încă un habotnic în decor, însă opinia mea este că să colinzi în Ajun. Aşa cum făceau părinţii, bunicii şi alţi străbuni. Adică la momentul potrivit. Atunci colindele sună altfel, au alt impact, le trăieşti. Că e MOMENTUL pentru ele. Şi că sunt legate de o singură sărbătoare, Naşterea Domnnului sau Crăciunul.

Numai că sărmanele colinde (nu e vina lor în definitiv) au devenit doar o recuzită, un fundal pentru falsele pregătiri de sărbători, pentru ornamentări despre care să spui că sunt kitschoase e un compliment, ele devenind graţie celor cale le răspândesc fără măsură şi discernământ, doar nişte melodii repetate şi cam atât.