A fost Ziua Naţională a Marii Uniri. În Ţara Dezbinării

Alegerea zilei de 1 decembrie ca zi naţională a României o fi ea simbolică, s-o fi aniversând ea România Mare de atunci şi mai puţin mare de acum, numai că aşa, ca perioadă calendaristică, a cam dat-o în bară. Uite comuniştii, cu 23 augustul lor o nimeriseră la fix: final de vară, cald, puteai defila, urla lozinci pe străzi, merge la iarbă verde, la mici-bere, jucat cu mingea şi dat cu barca pe lac. Acum, pe vremea asta cenuşie ca un text de comunicat oficial, nu îţi vine să deschizi geamul sau să mergi după pâine. Plus că alte distracţii tematice nu ai decât să agiţi steguleţe, să murmuri „presăraţi pe-alor morminte” sau să… iar aici m-am împotmolit, pentru că trăim în Sibiu iar oferta sibiană de Ziua Naţională bate spre sărăcie, că în afară de nelipsitul concert de la Sala Transilvania cu „noi suntem români”, altceva mai de masă şi obştesc nu e decât Târgul de Crăciun. Care o fi de succes dar nu are legătură cu 1 Decembrie decât că funcţionează şi în această zi.

Este amuzant să faci pe marele român o zi pe an. Să atârni tricolorul la geam, ca să-ţi ecraneze becurile colorate „de sărbători”, deja montate. Să asculţi nişte cântece fals populare care în principiu, transmit acelaşi mesaj, că noi suntem vitejii, unicii, meseriaşii, supercredincioşii, cei chemaţi să apărăm, Apusenii -templu sfânt şi că, evident, nu lipseşte duşmanul neamului şi-al gliei, care vine cu arma-n mână şi cu mânie în pieptu-i păgân. Pentru că de 1 Decembrie e regula să fii marele patriot. Îţi aminteşti cu lacrimi în ochi de toţi cei care „s-au jertfit” pentru ţară pe unde i-au dus nişte ordine stupide, nişte interese ciudate şi nişte „strategi” care îi socoteau exclusiv carne de tun, nu oameni cu familii şi copii care îi aşteptau să vină acasă. Apoi te uiţi în jur şi te întrebi dacă pentru aşa ceva au murit (cum mă gândesc eu la cei căzuţi la 1989) şi că de ar veni acum în România, ce ar zice despre viaţa lor cea dată pentru ea.

Eşti marele român azi, iar mâine te răţoieşti isteric pe reţele că te-a deranjat o virgulă sau că vrea unul să-ţi scoată dopurile din urechi, ochelarii de cal-măgar de la ochi şi ceaţa de pe creier. Pentru că România, în istoria ei, nu cred să fi fost aşa de dezbinată decât pe vremea când moldovenii şi muntenii se luau la măciuci în cap că unii erau cu Ştefan iar ceilalţi cu turcii.

Marea Unire în Ţara Dezbinării. Suntem dezbinaţi religios, politic, ideologic, etnic, regional, municipal, orăşenesc, comunal şi sătesc, artistic, literar şi muzical, teatral şi cinematografic, mai nou şi digital. Facem spume pe reţele pentru orice pentru că unii sunt direct interesaţi să facem spume pe reţele între noi în loc să vedem ce fac ei împotriva noastră şi să-i ajutăm pe ei să facă spume.

Uite numai un exemplu: Sibiul. La Sibiu românii se bucură că ei sunt români în România după aia încep să se smiorcăie că ce bine era pe vremea împăratului şi că ar fi superbine să se separe Transilvania iar de „Miticii” de la Bucureşti, deşi Transilvania contribuie în continuare cu mitici autohtoni în viaţa publică românească. Minoritatea germană, chiar dacă din politeţe nu o arată, cam strâmbă din buze la data aceasta din calendar, pentru ei fiind marcată aici doar o mare tragere pe sfoară, că la Alba li s.a promis una şi de la Bucureşti au primit alta. De maghiari nu mai pomenesc, ei nu vor considera ziua de 1 decembrie a lor atâta timp cât mulţi dintre ei văd Transilvania ca parte din Ungaria şi pe români ca nişte intruşi care au pus stăpânire pe pământul lor.

Dincolo de ziua „lui”, românul preferă să fie orice altceva decât român. Asta nu de acum de când e ronglezit, ci hăt, de la primul valah care se credea mare bizantin. Chiar şi politicienii care mai invocă România o fac ori interesat, ori pentru imaginea de mari patrioţi.

Aşa că ce să serbezi? România? Păi cât a mai rămas de serbat din ea?