Filmele vechi româneşti sunt „mincinoase” şi cu propagandă. Cele americane, nu

Adaugă ca sursă preferată în Google Urmărește-ne pe Google News

E o discuţie cu vechime destul de… veche în spaţiul public virtual (era să scriu în „Agora virtuală” dar încă nu am ajuns în halul ăla de intelectual) despre cât de „comuniste” erau filmele româneşti, mai ales cele istorice. Articole întregi în care experţi orientaţi şi pe linia aia care trebuie, despre cum „Mihai Viteazul” era aşa, „Dacii” erau aşa şi pe dincolo, „Mircea” era vai de steaua lui voievodală, că boierii erau ăia bunii şi haiducii ăia răii, morala fiind că am avut o cinematografie de marele rahat, propagandistă şi mincinoasă. Astfel citesc topuri despre minciunile din filmele istorice româneşti (Historia), sau despre filmele istorice care îţi arată cât de uşor poţi falsifica istoria (Vice) plus opiniile altor propagandişti care au văzut filme la modul anilor ’50, doar constatând şi înfierând cu mânie hashtagistă tot ce li s-a părut că nu e conform liniei trasate.

Bun, oricine a văzut un film românesc dincolo de nivelul uimirii admirative la ce bucăţi le dădea, aşa, din fundul curţii, Mărgelatu poliţiştilor lui aga Vilara şi al râsului la glumele ceapiste ale lui Nea Mărin miliardar, e conştient că TOATE filmele româneşti de până la 1989 aveau mai mult sau mai puţin o doză de propagandă şi de minciuni. Altfel nu ar fi trecut de cenzură. Asta era regula. Chiar şi la comedii. Când mai scăpa câte ceva, se lăsa cu scandal, ca în cazul „Faleze de nisip” ori „Proba de microfon”. Dar prestaţia actoricească era de excepţie, scenariul era coerent, acţiunea era captivantă (vezi filmele lui Sergiu Nicolaescu) şi, în definitiv, nu te duceai să vezi „Dacii”, „Mihai Viteazul” şi „Mircea” ca să te documentezi pentru doctoratul în istorie, ci ca să te relaxezi. Ca şi acum, având în vedere că filmele româneşti vechi au mai mult succes decât chestiile de acum, majoritatea realizate pentru a face pe plac juriilor de la Berlin şi Veneţia decât spectatorilor

Ute, direct. Nu-i aşa că seria aia cu „Declaraţie de dragoste” şi „Liceenii” era faină? Cu Socrate, Isoscel, Mihai şi Ionicî-puişor care era fix cum aşa eram şi noi în liceu şi mamă ce vremuri? Vă interesează faptul că Socrate era prof de economie politică socialistă şi filosofia lui Ceauşescu, că elevii se întreceau să ia note bune, şedinţele UTC erau hiperactive iar „Alexandre!” din „Declaraţie…” fuge de acasă fix pe şantierul de la Canal?

Ori că voievozii erau un fel de mici Ceauşeşti ai vremii lor şi o dădeau cu românii şi românismul înainte de a exista români ca entitate naţională conştientă de asta? Plus că mesajele din filmele vechi istorice, dincolo de aroma inevitabilă a PCR, sunt destul de sănătoase: patriotism, iubire de ţară, demnitate, conştiinţă colectivă, lideri luminaţi şi iubiţi de popor. Ce e rău în asta?

A, dar ia să vedem puţin dincolo de ograda proprie, pe la locul de unde se dă ora exactă în cimenatografie. Acolo nu e istorie anapoda şi propagandă? Aştept (ştiu că degeaba, dar numa’ zic) ca aceiaşi agitpropagandişti să scrie revoltaţi despre cât de aiurea şi pe lângă istorie este Pearl Harbor, Patriotul, Gladiatorul, Troia sau Braveheart. Ce propagandistică este „Casablanca” sau „Pentru cine bat clopotele”, cât de pro armată sunt filmele cu „our guys” care „are doing the right thing”, cât de Ok sunt serviciile secrete ale lor care nu o comit ca instituţie ci doar ca indivizi, şi despre cum, de regulă, în orice film de tip cataclism sau atac extraterestru, băieţii din State sunt în frunte. Asta ca să fim echidistanţi, deşi nu mai e moda asta.

În altă ordine de idei, să zicem că filmele vechi nu erau OK. Dar filmele noi sunt la nivelul lor? A dispărut propaganda din ele? Eia sta e greu de analizat şi nasol de aflat.