Doina Bratu, octogenara care ține vie arta țesutului manual în Rășinari

În Rășinari, acolo unde tradițiile mărginene se păstrează cu sfințenie, o femeie de 82 de ani țese firul tradiției în războiul de la Muzeul Etnografic. În fiecare săptămână, Doina Bratu le arată tinerilor că fiecare bătaie de război poate fi o bătaie de inimă și o lecție de răbdare.

Pentru ca arta țesutului să fie învățată cu temeinicie, octogenara împletește urzeala cu vechi cântece din bătătură, dar și cu o rugăciune spusă în șoaptă, așa cum era datina respectată în vechi timpuri de toate femeile, căci „țesutul presupune răbdare și perseverență, așa cum se întâmplă în cursul vieții noastre”.

„La cursurile de la șezătorile organizate periodic, mă simt împlinită când văd că mai există interes de a duce tradiția mai departe. Vin fete, dar și băieți, și am avut surpriza să constat dexteritatea unui fecior care le-a întrecut în țesut pe cursantele mele. Pe vremuri, se organizau șezători, în special iarna, căci vara era dedicată păstoritului. La șezători participau adulți și tineri care mergeau de la o casă la alta. Se serveau scoverzi și se degustau produse tradiționale. Era tare frumos. Se cânta din fluiere și se juca. Asta doresc să readuc în mentalul tinerilor: mândria că sunt rășinăreni”.

A dat timpul înapoi

În spațiul Muzeului Etnografic, în fiecare joi, la cursurile-șezători, timpul nu numai că este oprit în loc pentru o clipă, dar este dat înapoi pentru a depăna dragi amintiri.

Doina Bratu își amintește că, pe vremea bunicilor, puțini erau cei care se pricepeau să transforme un trunchi de copac în război de țesut, dar și puține femei cu dexteritate în a țese o pânză. ”Lucratul la război a fost întotdeauna înconjurat de datinile și obiceiurile comunităților locale. Aș zice că a fost întotdeauna în seama femeilor”.

Pentru a lucra la războiul de țesut, stabilitatea acestuia este importantă. Ca să nu „danseze“ pe podea, trebuie ales un lemn greu, de esență tare, cum ar fi fagul. Meșterul care le făcea, de regulă, tăia lemnul iarna și îl lăsa la uscat ”un an întreg la umbră” și abia apoi se apuca de prelucrat. Picioarele cadrului ”erau prelucrate dintr-un trunchi tăiat în patru pe de-a lungul”, pentru îmbinarea cărora se foloseau două stinghii. Prin prelungirea picioarelor în sus, prind contur brațele războiului. Importante sunt cele două bare de lemn cu capăt cilindric și gros, numite suluri, poartă țesătura, respectiv urzeala. Fiecare sul are la capăt câte patru găurele care ajută la rotirea și oprirea lor.

Dragostea pentru țesut

”De când eram copilă, în casa noastră era un război de țesut manual. Noi am fost o familie de oieri. Și noi aveam oi, dar nu-mi amintesc câte. Ca atare, vara o petreceam mai mult în câmp”, povestește, blajin, Doina Bratu.

”Când eram copilă, aveam o idee fixă. Nu doream să mă duc după cioban, deși meseria era bănoasă. Îmi plăceau lâna, brânza, sloiul și tocana din carne de oaie, dar nu voiam să cresc oi. Când ploua sau era o vreme friguroasă, abia așteptam să țes. În general, iarna, fetele munceau la războiul manual de țesut”.

Îmbrăcată în portul popular al locului, octogenara își deapănă și alte amintiri. ”De pe la zece ani, bunica mi-a arătat cum să răsucească firul de lână. Petreceam mult timp la bunica, în Trăinei. Îmi plăcea să mă urc în copaci, să adun fructe. Țin minte că odată a venit cineva de la mediu și a spus că la noi în cătun a măsurat cel mai curat aer din țară. Mai apoi am învățat să lucrez și la războiul de țesut. Am îndrăgit țesutul de la mama mea. Eram foarte atentă la toate mișcările și gesturile sale. Îmi plăcea să stau alături de dânsa. Mă lăsa și pe mine să execut anumite țesături. Încetul cu încetul, am ajuns să țes și covoare, dar și cuverturi de pat, pe care noi le numim procove. Prima care a făcut asemenea covorașe a fost bunica”.

Uneori, Doina Bratu mai face și astăzi pături, țese și ii, pe care le aduce la festivalurile tradiționale din Rășinari sau de la Muzeul Astra din Sibiu.

Foto: captură YouTube Gusturi și Culori – Povești Locale Rășinărene

Tradiția țesutului face parte din faima comunei

Nu orice gospodar avea război manual de țesut. În general, doar familiile cu resurse își permiteau, deoarece era un obiect voluminos și necesita un spațiu generos, iar costul realizării lui nu era la îndemâna oricui. Mai mult, ca să fie o investiție productivă, trebuia să dispui de materia primă, deci de putere financiară.

În zilele noastre, un război manual de țesut, de dimensiuni mari, chiar dacă este considerat o piesă rară de patrimoniu și trezește interesul colecționarilor sau al muzeelor, poate costa de la 2.000 de lei în sus.

„Război de țesut se găsea tot la a treia casă din Rășinari. Țesutul este o muncă meticuloasă, dar și procesul este lung. La urzeală se folosește bumbac și la țesut se folosește firul de lână… rar de tot, se țese folosind lână la urzeală și la țesut. Bumbacul ține mai bine firul de lână. Acum țes numai ocazional și când vin să le învăț pe tinerele noastre fete. Când eram tineri, și preocupările erau altele. Aveam alte îndeletniciri. Acum, tinerii au început să lase tradițiile, mai ales că au început să muncească în oraș”, explică Doina Bratu.

Și ea a simțit asta odată cu darea în folosință, în 1947, a liniei de tramvai ce lega Rășinariul de Sibiu. În acei ani, sătenii au fost îndrumați să-și caute de lucru în fabricile și uzinele orașului. Eu s-a angajat, de foarte tânără, ca țesătoare la fabrica Dumbrava. Nu i-a fost ușor, căci lucra în trei schimburi. Dar aici l-a cunoscut pe soțul ei. „Până la 22 de ani, aveam deja trei copii, iar după cinci ani a venit și cel de-al patrulea. Ei sunt cea mai mare mulțumire din viața mea”, spune femeia.

În acea perioadă, în care fabrica i-a permis să lucreze de acasă, a făcut hăinuțe pentru copii, dar creșterea lor nu a fost ușoară. ”Nu aveam pampers, mașină de spălat, ca acum”. Timp de aproape două decenii, a trăit cu apă adusă de la fântână. Abia prin 1975 a fost adusă o conductă de apă în comună și a mai durat vreo cinci ani ca apa curentă să ajungă și la ea în casă.

Acum este mândră de cei patru copii, așezați la casele lor. Duc o viață împlinită, dar Doina Bratu mai are o dorință arzătoare să le învețe pe fetele din comună cum se țese, ”pentru ca tradiția să se păstreze cu mâini și cu suflet”, iar generațiile care vin din urmă să ducă alături de faima Rășinarului de azi și tradițiile lui frumoase și îndeletnicirile specifice rășinărenilor”.

„Războiul”, transmis din generație în generație

Locul în care se învață azi arta țesutului, în Rășinari, este Muzeul Etnografic, înființat în 1952. Printre cele peste 1.500 de obiecte expuse, se regăsesc piese de port popular, unelte agricole, mobilier, icoane pe sticlă, dar și obiecte de uz casnic care reflectă viața rurală autentică. Un loc aparte este dedicat războiului manual de țesut – una dintre piesele centrale din colecția muzeului.

Acest tip de război de țesut tradițional este folosit pentru a crea țesături din lână, cânepă sau bumbac. În localitatea cu peste 5.000 de suflete, țesutul era o activitate esențială în gospodărie, iar „războiul” era transmis din generație în generație. Rășinărencele se mândresc în casele lor cu fiecare piesă unică țesută de ele sau primită, cu motive specifice zonei, care, prin modele și culori, reflectă statutul social, vârsta sau ocazia când gospodarii casei au primit acea țesătură.

Povestea Doinei Bratu este parte din proiectul ,,Gusturi și Culori – Povești Locale Rășinărene”, realizat de Asociația Act. Acțiunea este cofinanțată de Primăria Comunei Rășinari.