Bullying nu e doar în şcoli. Şi nu e doar de sus în jos

Ştiu că de un timp încoace, limba română se ronglezeşte într-un ritm stupid şi rapid în acelaşi timp. Şi că termeni care existau şi încă există în limba română, au fost înlocuiţi cu americanisme nu atât din necesitate cât mai mult din dragul de a imita. Din categoria asta avem însă şi unul care este de data aceasta, OK: „bullying”. Poate fi tradus în româneşte, dar cam dificil şi stufos. În principiu, ar fi „a avea pată pe cineva”, „a lua la ochi” sau „!a nu avea loc de cineva”. Este în general folosit atunci când e vorba de şcoli şi şmecherii care terorizează colegi şi colege, sub ochii vigilent de închişi ai lui „noi dascălii”. E chiar o modă a campaniilor anti-bullying prin şcoli şi licee, cu rezultate mai ales în materie de bifat evenimente. OK; treaba exista încă înainte de a se împrumuta termenul de la anglo-saxoni, că am fost şi noi copii şi ştim cum era când un ciumeg ori o ceată întreagă nu te lăsa în pace şi ba te umilea, ba te bătea, ba făcea mişto de tine de faţă cu toţi.

Numai că, iar asta mai mult se tace sau nu sunt eu pe frecvenţă când apare în spaţiul public, există, la greu, bullying şi la adulţi. Şi încă unul bine împământenit, care a rezistat regimurilor, epocilor, războaielor şi dezastrelor: cel de la serviciu. Sau, na, job. Nu ştiu alţii cum sunt, vorba lui Creangă, dar la noi la români, bullyingul a fost şi este chiar o regulă. Se face bullying de la şef la subaltern, de la coleg la coleg (adică de la subaltern la subaltern) şi de la subaltern la şef.

Spuneţi că mă înşel, că am eu idei ciudate în cap, dar hai să aud că nu aţi avut un şef care avea o problemă cu voi. Căruia nu îi eraţi simpatic. Care vă dădea de lucru fix ce nu era pe pregătirea voastră, ca să poată spune după aia că nu eşti bun şi că degeaba. Sau care îţi dădea nimic din ce aveai nevoie doar ca să spună că ăsta nu se descurcă şi e praf. Sau că te vorbea la alţii în termeni nu prea onorabili. Care te marginaliza, ca să poată spună că tu nu faci nimic şi că eşti în plus şi că ar fi mai bine să pleci, că strici zenul lui „Noi suntem o echipă”.

Mai e aici şeful gen masculul alfa din elita elitelor care era după tine, fată sau femeie, care îi stârneai sau îl stârneai. Iar când i-ai oferit un hai sictir (în diverse variante ale refuzului) deja ai picat din topul preferinţelor şi subit, tot ceea ce făceai nu mai făceai bine. Există bullying şi de grup, de exemplu un şef şi brigada lui, versus restul de ne-iubiţi. Primii sunt evidenţiaţi, raportaţi pozitiv „mai sus” în vreme ce restul suuitaţi şi, de freferat, frecaţi de le emrg fulgii, până greşesc de la stres,c a să poţi urla tu că uite-i cum greşesc. Cu limbajul corespunzător.

Dar nu e doar bullying de sus în jos, ci şi unul la acelaşi nivel, deşi mai rar. Sau de jos în sus, ceea ce iar există dar nu se recunoaşte, vezi toate poreclele date şefilor.

Cum identifici că eşti suspect de a fi victimă a bullyingului? Sunt sute de elemente, le găseşti în articolele de specialitate (dă google cu „bullying” şi vezi cât găseşti), în legislaţie, ceea ce e cam naşpa pentru cei care îl practică, pentru că se lasă cu amenzi făinuţe.

În general, bullyingul merge mână în mână cu discriminarea. Pe considerente sexuale, de vârstă, de religie, de simpatii (şi antipatii) politice, de origine, de etnie, de rasă, de ligă, de câte şi mai câte, că uneori zici că orice păţeşti este un fel de hărţuială şi discriminare. Dar până la urmă nu decizi tu, ce e sau nu, ci sunt organe specializate în identificarea şi combaterea unor asemenea atitudini nocive la locul care îţi mănâncă cel mai mult timp din viaţă: lucrul.

Morala ar fi ca atunci când tu, constaţi aşa ceva, să iei atitudine. Iar dacă se confirmă, nu fă pe mutul ci spune tare. Ai acest drept, e în lege. Cine nu crede sau crede că el face legea (şef, coleg sau subaltern) nu are decât să verifice. Că bullying nu e doar în şcoli.