Nimeni nu e de neînlocuit. Alegem din ăia mulţi care aşteaptă la poartă

„Nimeni nu e de neînlocuit”. Aşa-i că aţi auzit şi voi expresia asta, din anii privatizării tembel-90-iste până inclusiv în zilele noastre? Aşa-i că, probabil (zic eu, voi ştiţi mai bine) v-au fost chiar adresate, la o discuţie mai coloţoasă cu şefii? Atunci când aţi zis că, dacă mai continuă aşa, dacă mai sau nu mai umblă pe la bani, sau din alte zeci de motive care generează conflicte la locul de muncă pardon, job (se pronunţă „giob” pentruc ei care încă nu sunt pe rongleza nouă), vă băgaţi picioarele şi-i lăsaţi baltă, cu ochii-n soare, să se descurce fără persoana dumneavoastră/voastră ca să vadă cum e? Şi că atunci a venit replica de sus în jos? Spusă pe un ton superior studiat-sictirit („uite bă cine face gură pe aici în faţa MEA, las-că-l rezolv eu”) sau pe un ton furios decisiv, care transmite mesajul „Ce, TU nu eşti de neînlocuit că te înlocuiesc când vrea muşchiul meu”. Sau filosofic, aşa, á la gura sobei, din „of”, când concluzionezi că… nimeni nu e de neînlocuit.

Acum depinde. Sunt anumite ocupaţii în care nimeni nu e de neînlocuit. De regulă, cele ce ţin de munca brută, de lucratul la bandă, de săpat şanţuri, de cărat cu cârca, munci ce nu necesită prea multă experienţă, măiestrie, spirit organizatoric, studii, leadership (detest expresia dar defineşte cel mai bine termenul). Acolo unul vine altul pleacă, treaba merge noi cu drag muncim, nu se sesizează vreo diferenţă decât aşa, ca aspect fizic, că uite că ăla nu mai e şi a venit ăsta nou şi e tot aia.

Numai că mai sunt situaţii în care, OK, nimeni nu e de neînlocuit, numai că cel care l-a înlocuit ori nu are experienţa antecesorului, ori nu are abilităţile necesare postului, ori e praf în materie de organizare şi ordonare, ori clachează în momente de criză internă sau situaţii extreme care, vrei-nu vrei, apar la locul acela de muncă. Şi poate fi el cu studii infinite aici sau pe dincolo, cu vrafuri de diplome, cu recomandări de la cel mai multiubit şi stimat, dar nu merge: Nu se descurcă sau se descurcă deficitar, ca să nu zic prost. Petru că ăla care nu era de neînlocuit, avea în primul rând experienţă. Experienţa locului, a postului, a modului de funcţionare, mecanica organizaţiei, tot sistemul din jurul lui, de la oameni şi abilităţile ori inabilităţile lor la capacităţile tehnice. Ştia ce se poate sau nu. Ştia să treacă peste un obstacol lejer, fără stres, fără „vai de noi ce ne facem că vine şefu şi ne face praf când vede ce a ieşit”. Ştia să intervină rapid la micile defecţiuni inerente activităţii. Ştia şi din ce ştiu alţii, pentru ca în lipsa lor, să poată acţiona în caz de.

Deci, în principiu e cam nasol să recurgi la „nimeni nu e de neînlocuit”, că rişti să îţi pui singur piedici. Pe vremuri, măcar aveai şansa să recurgi la urmarea expresiei, „că sunt 100 ca tine care aşteaptă la poartă”. Ei acum la poartă nu mai ai nici măcar portar, că l-ai înlocuti cu cameră de supraveghere. Iar ăia care stăteau la coadă să vină la tine la şansa vieţii lor, acum meşteresc cu succes în zările din spaţiul comunitar, pe euroi reali, nu lei austeri. Deci nu prea ai cu cine să înlocuieşti pe cel care nu e de neînlocuit. Că vine ăla nou, cu pregătire pe sfert şi cu ne-calităţile enunţate mai sus dar cu o doză enormă de tupeu şi vrăjeală, îţi cere o traistă de bani – cam triplu decât te costa cel de dinainte – şi ori decizi că nu merită, ori te rişti să îţi facă treabă proastă pe bani mai mulţi decât făcea cel „nimeni nu e de neînlocuit” treabă bună. Deci OK, „Nimeni nu e de neînlocuit” dar rişti să ai marfă mai proastă.

Şi, conincidenţă sau doar efectul legii cauză-efect, dintre persoanele pe care le-am cunoscut şi au folosit expresia (nu referitor la mine, normal) au fost… înlocuiţi. Prin metode corecte sau incorecte, nu contează, ideea e că ce au spus, li s-a împlinit pe pielea lor.

Mai nou, chestia cu înlocuitul a devenit valabilă şi în cazul diverselor obiecte sau „scule” tehnice. Nici ele nu sunt de neînlocuit numai că s-a progresat aşa de tare încât, invariabil, sunt înlocuite cu ceva mai prost calitativ. Uite, am un aparat foto luat în 2013, căruia i-a puşcat şi contorul shooterului la cât l-am hămălit, dar care merge mai bine decât unul luat cu aproape 10 ani mai târziu care e mult mai „inteligent”, dar plin de plastic şi care când mi-e lumea mai simpatică, îmi dă erori. Ca să nu mai pomenim de orice alte obiecte de uz curent, de la răzătoarea de morcovi şi pătrunjei la calculatoare. Nu că nu aş fi împotriva progresului tehnic când e făcut cu cap, dar trebuie gândit de două ori când vrei să înlocuieşti ceva doar pentru că e vechi şi punct. Că e ca la oameni. Nu e de neînlocuit, dar te poate lăsa baltă ori să facă treabă mai proastă decât ăla vechi.