Şi ca turist, şi ca localnic, Sibiul vechi este un loc care atrage. Asta dincolo de obiectivele „clasice”, mult(prea) mediatizate, mult prea aruncate în faţă, super-pozate indiferent de anotimp sau parte a zilei-nopţii, ilustrând oferte turistice şi istorii online făcute mai mult de dragul clickului decât al acurateţii. Centrul, inclusiv Oraşul de jos care, la suprafaţa actuală a Sibiului, face parte tot din ceea ce numim „centru”, este (încă) un tezaur urban şi istoric. Asta în ciuda renovărilor făcute la mişto, a „ochilor Sibiului” care chiorăsc tot mai mult tot din cauza bolii mansardărilor (mansarde egal spaţiu de cazare egal bani şi ce e mai puţin important decât banii?), a curţilor multiseculare care acum trebuie să suporte tot felul de construcţii anexe model BCA că termini mai iute, a acoperişurilor stil”ţigle noi pe case vechi”, şi multe alte detalii mici dar importante.
Oriunde treci prin oraş, dai ce ceva vechi şi valoros. Şi de regulă rămas acolo tocmai din cauză că nimeni nu a intervenit cu ceva, nu a „reabilitat”, nu a modernizat ca să arate cât mai turistic cu putinţă. O poartă cu broască de la 1800 toamna. Un oblon cu numele firmei din vremea lui împăratu’, un capac de canal făcut de Rieger sau Hoza, scări, ancadramente de uşi din secole uitate, ferestre cu geamuri „trase” la mână, scări din piatră, pavaj de pe vremea când intrai cu căruţa în curte, „guri de încărcare” ale podurilor cu tot cu scripetele cu care se ridicau sacii, fabrici vechi (da nu au dat arhitecţii iama în toate) şi, mai ales curţi.
Curţile din centru sunt ceva cu care Sibiul ar rupe piaţa turistico-istorică. Asta dacă cineva le-ar băga în seamă şi dacă ne-am dezlipi de aceleaşi chestii poleite devenite, tocmai de la poleială, kitschoase. Şi dacă s-ar opri valul de modificări care le urâţesc, pe motive că de afară nu se vede deci totul e permis . Şi mai ales, dacă proprietarii de acum ar avea o minimă cultură a locului unde locuiesc şi o minimă urmă de deschidere celor care, întâmplător sau nu, se nimeresc pe acolo ca să admire, să fotografieze, să se încânte şi cu altceva decât aceleaşi turnuri de pe „cea mai frumoasă stradă din Sibiu”, Turnul Sfatului, Podul Minciunilor, trioul pieţelor Mică-Mare-Huet ori berile la super-preţ de la terasele acelea acoperite care fac şi ele praf peisajul urban şi îţi dau impresia că cei care consumă acolo sunt un fel de exponate puse în vitrină spre admiraţia trecătorilor.
În general, dacă intri într-o curte a unei case, clasată monument istoric sau nu (dar tot de valoare istorică), ai două posibilităţi. Să fii lăsat în pace, eventual să te scaneze cineva de după perdea la modul „ce-o fi cu ăsta, ce vrea de la noi”. Sau să fii luat direct la întrebări. Adică la întrebare: „Căutaţi pe cineva?”. Pentru, că deşi locuitor şi chiar proprietar al unei porţiuni dintr-o clădire istorică, omul nu are conştiinţa valorii locului şi a faptului că cineva intră acolo cu alte intenţii decât să se uşureze în gangul de la intrare, să fure hainele puse la uscat, sa mâzgălească cu spray, să jefuiască, să dea covid, să spioneze pentru duşman, să le ia casa ori mai rău, să fie de la primărie ori Cultură şi să-l prindă cu termopanele alea de bloc de nefamilişti la ditamai casa înscrisă în LMI. Ori de la fisc, să-i modifice impozitul cu plus. La el scopul intrării „cinstite” în teritoriu este unul singur: când cauţi pe cineva. Că ai chestii care, mai vechi sau mai recente, ar da lumea pe spate, nu contează. Pentru tine astea se încadrează la categoria „e vechi” şi are valoare doar dacă le poţi vinde online amatorilor de antichităţi.
La aceasta se adaugă mai mult ca sigur un simt exacerbat al proprietăţii. curtea e „a mea”, aici e prop(r)ietate privată, aici e mai mult sau mai puţin voie, pentru că aici EU fac legea. Dacă îl întrebi dacă strămoşii lui au ridica clădirea de este aşa de stăpân pe acolo, se supără, pentru că, nu-i aşa, nici nu are idee în general ce şi cine a fost pe acolo înainte de Întreprinderea de Locuinţe şi Localuri, prescurtat ILL., proprietarul universal al aproape tuturor caselor din centru de la naţionalizarea din 1948 până la retrocedare.
Da, veţi spune că proprietatea e proprietate şi că tu nu ai ce căuta acolo. Păi dacă e zonă istorică? Dacă e deschis? Dacă nu e marcat nicăieri cu aia că „acces interzis”?. S-ar putea face bani frumoşi cu ce avem noi prin zona centrală. Trebuie doar ceva idei, ceva iniţiative puse în practică şi ceva respect pentru vizitatori. Şi un simţ al proprietăţii mult mai puţin exteriorizat. Că şi aşa Sibiul a rămas înţepenit la aceeaşi ofertă de de la 2007 încoace, încadrabilă la categoria „tot de-un fel”. Şi nu de alta, dar repet, avem ce arăta.
Dumitru CHISELIȚĂ
Dumitru CHISELIȚĂ
Dumitru CHISELIȚĂ
Dumitru CHISELIȚĂ
Dumitru CHISELIȚĂ
Dumitru CHISELIȚĂ
Dumitru CHISELIȚĂ
Dumitru CHISELIȚĂ
Dumitru CHISELIȚĂ
Dumitru CHISELIȚĂ
Dumitru CHISELIȚĂ
Dumitru CHISELIȚĂ
Ce-a fost Tribuna și ce a ajuns! Un foaie de cultură a ajuns fițuici de știri controlată de progresiști!
Fain articolul