Cântecul care (ne) dezbină sau rinoceri versus oameni buni

De regulă, un cântec este menit, pe lângă plăcerea de a-l asculta, să unească. Să adune. Să adune o categorie de oameni care să se regăsească în melodie, text, ritm, trăire, mesaj. Să şi-l asume şi să-l cânte pentru a se mobiliza, încuraja sau doar ca să îşi (re)confirme, la nevoie sau la ocazii, identitatea de grup. Uite, plutonul nostru, când eram în armată, avea ca melodie „proprie” piesa „Romanţă de cântat în permisie” a lui Cristi Buică, un hit incontestabil al Cenaclului Flacăra. (Plus alte două-trei, de influenţă folclorică sau chiar folclor pur, uluitor de porcoase, dar trecem peste ele). Unele au devenit chiar imnuri ale generaţiei respective. Altele au umplut şi umplu în continuare stadioane şi cluburi.

Sunt şi cântece care sunt menite să dezbine. Care să ne separe pe unii de ceilalţi. Care să propage ură sau măcar o duşmănie aşa, de atmosferă. Cam majoritatea cântecelor patriotice sau naţionaliste ale oricărei ţări sunt aşa. Uite, imnul României ne împarte în români care trebuie să se deştepte (îndemnul e de la 1848 încoace dar degeaba) şi duşmanii lor, numiţi generic „barbarii de tirani”. La el se adaugă cam tot ce e melodie şi are în text cuvântul „duşmani” sau sinonime, metafore, epitete, comparaţii ale acestuia.

Sunt şi cântece care despart oameni pe criterii politice şi sociale. La fel ca cele naţionaliste şi care au o vechime mai mare decât se crede sau se doreşte. Sa ne amintim de cântecele comuniste în care se făcea apologia clasei muncitoare şi a ţărănimii tot muncitoare, a comuniştilor, a Partidului, în opoziţie cu, normal, duşmanii chiaburi, burghezo-moşieri, speculanţi, cei care fugeau „dincolo” (vezi „Antiprimăvara” şi „La adio” a lui Şeicaru), Marinică ce nu se grăbea deşi era ziua mică şi în fine, tot ce nu era cu noi deci era împotriva noastră. De partea cealaltă, dar cu aceeaşi structură a mesajului, se află cântecele de protest, în principiu cele antisistem, destul de slab cultivate la noi în ţară, dar existente. Acum avem şi cântece de protest pro-sistem.

Credeam că, la atâţia ani de la momentele 1989 şi 1990, muzica asta care (ne) dezbină va pieri precum dinozaurii şi arheoptericşii, deoarece, nu-i aşa, oamenii au evoluat, au bunătate şi raţiune, nu mai sunt tot timpul cu bâta după pat şi nu se mai iau la poceală pe la baluri ori prin cartierele de la periferie. Deci, nemaifiind nevoie de cântece care să îţi excite nervii şi ura, pentru că, na, oamenii respectă opţiunile diferite ale semenilor şi le combat amiabil. Credeam prost. Bun, acceptam ca parte din peisaj atmosfera din manele care au succes pentru că mulţi români se regăsesc sau caută să se regăsească în ele şi unde noi suntem şmecherii, bazaţii, deştepţii iar de partea opusă sunt dujmanii, fraierii, amărâţii, pentru că ăsta e genul şi targetul.

Am regăsit aceasta cumva în multmediatizata piesă cu rinoceri, intitulată inspirat „Când rinocerii”, aparţinând trupei Taxi (cea cu „Trag un claxon” şi cu lemnul şi spaţiile mici). Avem aici opoziţia dintre „rinoceri” şi „oameni buni”, iar mesajul este ca „oamenii buni” să se unească pentru a le face ciocu mic „rinocerilor”. Spusă, pe playback, de 30 de persoane publice, actori, jurnaliţşti, „influenceri”, oneghişti. Cine sunt rinocerii? La cum sună versurile, rinoceri sunt toţi cei care au opinii anti-sistem şi anti-putere. Mai ales că, la o căutare minimă, apare că participanţii la cântec sunt implicaţi politic, fac parte din aceeaşi tabără pro-sistem şi nu de multe ori au avut atitudini care nu sunt caracteristice exprimării unui om bun. Nu e loc aici să analizăm pe fiecare dintre cei 30, dar pot paria că cine o va face, va confirma că au fost aleşi după aceleaşi opţiuni politice şi sociale (mai ales sociale, pare paradoxal, dar aşa îmi iese, la politică sunt cam, cum să zic, fluizi, azi fac elogii, mâine înjură). Dar ideea este asta. Din melodie reiese că ei ar fi cei buni, iar ceilalţi ar fi dujmanii. Fix ca la manele.

Bun, la o ascultare/lectură mai atentă devii confuz, ca nu cumva să fie de fapt, o autocritică… Oricum bun venit unui nou cântec care (ne) dezbină.