Arta ultranaţionalismului de a compromite patriotismul

Stânga şi dreapta sunt curente politice normale legale şi bune, atâta vreme cât nu dau în alte chestii extreme sau nu caută să impună dictaturi brutale sau luminate. Acum, că la noi extremismul de stânga se pretinde „de dreapta”, dreapta devine un fel de extremă dreapta de cabaret, stânga moderată are comportamente de dreapta iar ideea de „centru” este complet inexistentă, este normal într-o Românie anormală. Şi pentru că despre stânga asta extremă, cum i-o mai spune, leftişti, sexo-eco-marxişti şi alţi rebeli pro-sistem am tot pomenit, mi-am spus că hai să mergem puţin şi spre dreapta mai radicală să vedem cum face, ce face şi cui aduce de fapt servicii ori deservicii. Nu fac asta la cererea publicului, deşi mulţi m-au luat împrejur că „tu te iei doar de unii” („unii” care întâmplător sunt la putere sau slujesc o supraputere deci comportamentul lor poate fi uneori considerat periculos) iar pe ceilalţi îi las în pace. Bun, e clar că extremele se ating, că o cauză generează un efect, pentru că altfel nu ar exista ultraşi fani AUR, USR sau SOS care să facă urât şi să compromită atât partidele cât şi valorile stângii / dreptei, că isteria este tot isterie indirfent de pe cine pui ştampila, de nuanţă, de finanţare, de sprijin de dincolo sau nu, de a fi în cărţi sau nu, cu reprezentanţi în Parlament sau nu.

Observ astfel că abuzul de „dreapta” compromite fix valorile de dreapta. Şi mă refer aici la manifestările exterioare ale partidelor zise „suveraniste” (termen aiuristic şi inexistent în dicţionar) sau „de extrema dreaptă”. Care, paradoxal dar nu de mirare, se comportă uneori fix ca să se muleze pe acuzaţiile adversarilor şi denigratorilor lor. Ele sunt populare, din acelaşi motiv pentru care voi mergeţi să votaţi „răul cel mai mic”: din lipsă de altceva. Pentru că în România nu există (nici nu a existat) un partid de dreapta serios, puternic şi mai ales greu de apucat cu dinţii: patriotism fără extremism, iubire de ţară fără panaramă, un cult moderat al eroilor fără accente de paranoia, apărarea drepturilor fără a sări cu parul, toleranţă dar care să taxeze abuzurile celorlalţi concetăţeni, decenţă, puţină grijă la imaginea proprie, coerenţă, cultură generală şi mai ales evitarea de a te da în stambă. Că la ce avem acum pe piaţă, am impresia că partidele actuale din zona „valorilor naţionale” sunt concepute şi tolerate tocmai pentru ca, la cum se comportă public, valorile acelea naţionale să poată fi aruncate în derizoriu, înjurate, luate la mişto, asociate exclusiv partidelor respective iar cei care pomenesc de ele să fie imediat „taxaţi” ca susţinători ai partidelor nu ai valorilor. Vezi „haurist” ori „şoşocar” ori „suveran”.

La noi patriotismul este compromis de dragul naţionalismului. E un amestec de ceva legionarism subţirel mixat cu PRM-isle din vremea lui Vadim şi Funar, cu citate din cărţile cu daci şi bubuli ale răposatului Pavel Coruţ şi condimentate cu cu spectacole folclorice de Ziua Naţională, plus o religiozitate cam de teatru.

Adică nu-mi vii în 2020şi ceva cu ideologii de anii 30, că nu mai e nici locul, nici moda, nici decorul, nici chiar „duşmanii”. Nu vii cu aberaţii istorice, sau cu istorie luată din filmele lui Sergiu Nicolaescu pe post de adevăruri de nezdruncinat. Nu îmi vii cu idei de genul superopoporul galactic sabotat de oculta mondială. Nu vii cu comspiraţii umoristice, atâta vreme cât ai destule conspiraţii reale şi nici nu le amesteci. Nu te apuci să năpădeşti pe migranţii aceia care sunt la fel de migranţi ca migranţii români din „diaspora”. Nu comiţi proteste dezordonate, cu oameni care emană opinii cel puţin comice, fix ca să se vadă că „uite bă ce praf sunt ăştia”. Nu te lipeşti de orice nemulţumire a oamenilor doar ca să se spună că nemulţumirea e un „aurism”. Nu sari la baregată cu „ba p-a mă-tii” la fel cum nu tot fâlfâi la infinit tricoloruri, ii, căciuli, ploşti, şerpare şi opinci, că efectiv nu contează. La fel, dacă eşti credincios, arată asta fără circotecă şi mai ales, dacă nu ai nimic de zis sau nu eşti în stare să zici ceva decent sau coerent, taci.

Asta este şi diferenţa dintre patriotism şi naţionalism. Dintre echilibru şi dezechilibru.

Veţi spune bine, dar de ce au aşa succes chiar şi la oameni nu neapărat din zona „mici şi bere pentru un vot”. Păi am spus: din lipsă de altceva, te lipeşti de ce ai. Că nu e 100% conform dorinţelor tale, laşi de la tine, în cel mai pur stil românesc, că merge şi aşa. Eu mă mir cum tocmai aceşti oameni nu atenţioneză că se sare cam des peste cal, că multe poziţii publice sunt făcute parcă intenţionat să genereze reacţii negative, ori că de multe ori ajungi de cascadorii râsului. Şi asta pentru că nimeni nu a pus la punct un partid de dreapta sau na, conservator, dacă sperie „dreapta” asta, serios şi prin asta demn de luat în seamă, care să contrabalanseze ofensivele leftiste din politica şi societatea românească. Atunci poate nu se va mai compromite patriotismul de dragul naţionalismului.