A fost odată ca niciodată, pe când nu era bine, dar atâta vreme cât lumea avea burta plină şi un salariu sigur nu comenta, pe vremea când eram suverani dar slugi ale unei ideologii stupide care a născut pui vii, tunaţi la cerinţele epocii, pe când oamenii mai citeau cărţi şi aveau infinit mai mult umor, pe când nu existau reforme în învăţământ în funcţie de fiţa minist(e)rului de la partidul de guvernământ şi pe când profesorii nu ieşeau în stradă doar când erau afectaţi la parale, deci a fost o dată ca niciodată, un an şcolar care începea în aceeaşi zi, an după an. Ziua era 15 septembrie. Ca o paranteză, anul şcolar se termina tot pe un 15, vara, în iunie. Erau trei vacanţe, una de iarnă că eram atei şi nu era voie să spui „Crăciun”, una de primăvară care coincidea sau nu cu Paştile şi multiubita Vacanţa Mare, trei luni, tot din 15 în 15, respectiv iunie şi septembrie.
Ideea asta îmi stă în cap de o săptămână, de când am citit că anul şcolar de acum se mai deschide conform tradiţiei, adică nu va mai fi cu panara… pardon festivităţi. Am citit şi am şi scris. Ideea a avut un booster când, vineri parcă, am văzut un elev al zilei de azi, cocoşat cu ochii-n smartphone, cu un rucsac cât o raniţă soldăţească în spate şi dotat cu inevitabilul recipient cu apă, de ziceai că merge pe Suru, ori în Sahara spaniolă, oricum nu la Şcoala 15. Un alt booster a fost când am mers pe Şaguna ca pe Valea Oltului când e accident cu traficul blocat pe o bandă pentru că era ora la care mămica şi tăticu îşi iau copilul de la şcoală obligatoriu cu maşina, că de aia le-a dat Primăria autobuze specifice care merg aproape goale. Ei, la atâta învăţământ în jurul tău, normal că îţi aminteşti de cum era cu şcoala aia veche, din vremea aia tot veche.
Da, şcoala începea pe 15 septembrie. În fiecare an. Paradoxal, copiii mergeau la şcoala din cartierul lor, că părinţii ăia de atunci, chiar fără facultă & master, „job” de tastatură şi rate la dezvoltatorul imobiliar, ştiau, în incultura lor, că e tot aia ori aici ori în partea diametral opusă a oraşului. Tot paradoxal, atunci era una dintre puţinele zile când părinţii îşi duceau copiii la şcoală, şi doar în cazul în care cei mici erau pe clasa I. Restul veneau singuri, grupaţi pe vecinătăţi, fără teamă că vor fi atacaţi de extratereştri, că vine tornada ori că vor fi răpiţi de terorişti transnaţionali. Erau toţi cu uniforme, frumoase în principiu deşi stăteau pe noi ca pe cuier. Băieţii aveau şepci cu „S.G.” (Şcoala Generală sau, în argoul de elevi, „Sugrumă Găini” sau „Şcoala de Găini”), fetele aveau obligatoriu funde în păr, 2 buc, şi nu vedeai păr întins cu placa de către mami. Erau puţini supraponderali (cam unul pe clasă, că restul eram ca puii de Gostat) şi ÎN NICIUN CAZ nu aveam cu noi sticle cu apă, pentru că era apă în şcoală, la ţâşnitoare ori la chiuvetă, iar dacă ne era sete, răbdam până la pauze. Eram aşa de înapoiaţi încât nu era nevoie să comunicăm cu părinţii din sfert în sfert de oră la telefon, că nu aveam ce şi nici pe ei nu îi interesa de viaţa noastră, că erau pe la lucru şi ei. Ca o paranteză, ne băteam ca demenţii în pauze şi ne-o mai luam o dată de la profesorul de serviciu dar nu miorlăiam apoi pe reţele şi pe la ziare că mamă ce violenţă e prin curtea şcolii şi că mamă ce profesori brutali.
A, fetele nu aveau nici gene false nici costumaţii de zici că acum o taie pe centură sau la nuntă (la cum e costumaţia acum nu mi-e niciodată clar). Da, băieţii erau şi atunci purtaţi de valul sexual dar fără a vorbi porcos oriunde în exterior.
Profesorii şi învăţătorii erau autoritatea supremă şi ei aveau dreptate chiar şi când nu aveau. Erau restepctaţi, dispreţuiţi, iubiţi sau urâţi, dar nu cârâiai în faţa lor. Pedepsele fizice erau la ordinea zilei, dar nimeni nu făcea caz de asta iar dacă aflau părinţii, ţi-o mai luai şi de la ei pentru că evident, aflau şi ce şi cum ai comis-o pe la şcoală, deci o meritai. Apropo, părinţii erau un fel de subordonaţi ai profesorilor, nu invers, iar dacă venea unul să facă talente prin şcoală neinvitat, poate ajungea şi pe la miliţie. Iar la Miliţie era naşpa să ajungi.
Se băga carte în noi cu pompa, ce era necesar şi mai ales ce nu era. Dar nu făcea nimeni gălăgie că materia aia este aşa, că cealaltă e pe dincolo sau că la „copilumeu” nu-i trebuie una sau alta. Pozitiv era că ne învăţau româna aproape cu forţa, aşa că nu riscam să o comitem gramnatical, ca mulţi absolvenţi actuali de 3 ani plus master. Nici acum nu înţeleg de ce am făcut analiză matematică, trigonometrie, economie politică, Filosofie, Cunoştinţe Social politice, latină ori genetică. Dar nici nu îmi pasă. „Se făcea carte”. Aşa este, poate prea multă.
Pe 15 septembrie începeam şcoala şi în liceu, asta dacă nu ne duceau direct în practică la scos sfeclă şi morcovi pe IAS Sibiu ori la porumb la „Rio del Haşag”.
Era un învăţământ dur, sălbatic chiar, brutal uneori, dar ne plăcea. Începea şcoala şi în afară de o poză întâmplătoare sau un interviu cu inspectorul şcolar al judeţului nu era aşa circotecă în presă. Pentru că era normal ca pe 15 septembrie să înceapă şcoala. Putea începe şi acum la fel dar vezi matale, trebuia să arătăm că am făcut ceva.
Dumitru CHISELIȚĂ
Dumitru CHISELIȚĂ
Dumitru CHISELIȚĂ
Dumitru CHISELIȚĂ
Dumitru CHISELIȚĂ
Dumitru CHISELIȚĂ
Dumitru CHISELIȚĂ
Dumitru CHISELIȚĂ
Dumitru CHISELIȚĂ
Dumitru CHISELIȚĂ
Dumitru CHISELIȚĂ
Dumitru CHISELIȚĂ
Servus! Mi-a făcut o deosebită plăcere să citesc articolul tau, cu toate amintirile declanșate. Aș adăuga cerul care de un albastru și toate cablurile electrice care înconjurau baza sportivă unde se ținea careul festiv, erau pline de rândunele. La fel cu stăteau pe socotitoare le acelea care în loc de bile erau cu rândunele. Și desigur aveau ora de zbor: la un semnal, nu știu care, toate își luau zborul, parcurgeau traseul și se așezau la loc, pe sârme.