Hai să luăm o pauză de la politică şi dă o dăm pe chestii cumva mai distractive. Uite, îmi amintesc cum odată, când am scris despre anumite petreceri ce se ţineau în locuri atipice pentru petreceri şi am cerut detalii cu privire la nişte chestii care ieşeau din matriţa tipului de articole exaltate model „glossy de Mărginime” (adică „uei ce fain”), mi s-a sugerat, iniţial, ca mai bine să vorbim despre „vibe”-ul care a fost a colo. Evident că cititorii noştri erau fierţi să afle cum a fost vibe-ul „event”-ului, nu să afle detalii mai omeneşti, ca de exemplu cât a costat povestea (preţuri, spaţiu, chestii socoteli) cine a organizat-o şi dacă era OK ca tuci-tuci-ul din boxe să bată în ziduri istorice. La fel, altădată, când a fost vorba de un alt „party”, aşa de privat încât se auzea din colţul străzii, am fost din nou acuzat că nu am simţit „vibe”-ul şi că vorbesc în necunoştinţă de cauză dacă nu simt „vibe”-ul ăla. De „vibe” te loveşti la orice promovare a unui party sau fest cu DJ-i, unde eşti provocat ca să-l simţi.
Aşa că m-am întrebat şi mă întreb ce e aia vibe (sa pronunţă „vaib”) şi cum se manifestă el la om. Etimologic, „vibe” este prescurtarea de la „vibration”, care în româneasca ne-rongleză înseamnă „vibraţie”. Deci, un party din acela cu DJ (neapărat!) dă vibraţii. Aşa este. Se auzea ba în ferestre, ba în stomac dacă erau başii mai la maximum, dar mă îndoiesc că ăla era „vibe”-ul la care se tot face referire şi propagandă. Să simţi başi în stomac nu e mare sfârâială, nu te face nici mai fericit şi nici nu te transpune într-o stare din aceasta în care eşti doar tu care te pierzi în sunet şi atmosferă. Vibraţii aud şi când vecinul o arde prin pereţi cu bormaşina dar nici alea nu-s „vibe”, deşi le simţi intens. Pentru documentare, m-am uitat la unii protagonişti care aparent, simt acel vibe de care, incultul de mine care sunt într-ale muzicii, nu are habar. În afară de ceva mişcări ritmice, mai discrete sau mai ample, în funcţie de evoluţia în timp a evenimentului sau de ritmul şi uneori melodia din boxe, nu am remarcat ceva special, nu am văzut oameni în transă purtaţi de valurile ritmului. Ce-i drept, nici muzica nu era pretabilă la simţiri adânci. Nu ştiu câţi trăiau într-adevăr ce auzeau sau erau acolo diar ca să bifeze o prezenţă, să se distreze cu prietenii, sau să se auto-bage în seamă că uite, ce VIP şi ce monden sunt eu bă sărakilor care sunteţi. Scuzele mele, maybe i-m missing something vorba aia, dar nu am prins ideea cu „vibe”-ul. Ori oi fi eu un împietrit muzical. Oricum seamănă puţin cu ce era la Disco în anii 80, dar cu băutură şi lasere, pe principiul dansezi ori singur, ori singur lăngă cineva care danseazăs aus e mişcă singur. Filmând(u-se) sau nu.
Fătă a mă da marele expert, e totdeauna amuzant să primesc lecţii de muzică şi de trăirea ei de la unii care iau pauze dacă îi întrebi detalii despre muzica ce o a scultă şi dansează.
Nu ştiu dacă era „vibe” când bubuia Casa de Cultură de la atâta Iris de la care ori rămâneai lipit de scaun, ori te căţărai pe scaun. Nu era „vibe” nici când te topeai dansând pe hiturile anilor 80 sau tot te topeai ascuiltându-le la căşti, de pe banda înregistrată cu un leu minutul şi este interesant că ai acelaşi sentiment când le asculţi acum. Nu mai poemens ce diversele metale grele, melodioase sau grohăite, care şi ele aveau efect asupra publicului, un efect mult mai intens decât mişcarea monotonă pe „beat”. OK, sunt aerian în materie de vibe dar putem discuta liniştiţi despre cum să auzi şi să trăieşti. Uite, A-ha au vibe în piesele lor? Rick Springfield? A, scuze ăştia-s vechi. Tiesto? Above and Beyond? Cosmic Gate? Au vibe? Pe bune chiar sunt curios să discutăm despre vibe-ul (scuze de repetiţie, dar şi alţii se repetă cu el) ăla ce e cu el, ce simţi şi cum şi cât te pierzi. Aştept provincia, pardon, pe cineva să povestească, de va avea chef şi timp.
Dumitru CHISELIȚĂ
Dumitru CHISELIȚĂ
Dumitru CHISELIȚĂ
Dumitru CHISELIȚĂ
Dumitru CHISELIȚĂ
Dumitru CHISELIȚĂ
Dumitru CHISELIȚĂ
Dumitru CHISELIȚĂ
Dumitru CHISELIȚĂ
Dumitru CHISELIȚĂ
Dumitru CHISELIȚĂ
Dumitru CHISELIȚĂ