Ca o sechelă post-mortem a lui Ion Iliescu a rămas, printre multe altele, acuzaţia, destul de piţi până la urmă, că de atunci, din 1990, au început românii să fie dezbinaţi. Adică, mă înţelegi, până atunci erau toţi mână-n mână ca în desenele din revistele pentru copii, se pupau şi într-ajutorau reciproc, se iubeau necondiţionat şi nu neapărat fizic, dar a venit Frontul ce Rău şi i-a bulversat pe toţi în aşa hal, încât i-a făcut din oameni neoameni (era să scriu „neoane”). Fix de la 1990 încoace. Hai, chiar, pe bune, de ce trebuie să cred asta?
Prin prezenta vă informez că surpriză, românii sunt dezbinaţi de la începutul istoriei cel puţin. Dar ca să fim pe subiect, o luăm cu perioada ante-iliesciană. Şi atunci era dezbinare. Chiar destulă. Între muncitori şi funcţionari. Între cei cu sapa şi cei cu mapa. Între ăia care mergeau la mare prin ONT şi cei care mergeau prin UGSR. Între bibani şi veterani. Între discomani şi metalişti. Între comunişti şi ne-comunişti. Între şmecherii dintr-un cartier şi cei din alt cartier, între ardeleni şi olteni, Între bănăţeni şi la un loc, ardeleni, olteni & moldoveni. Între bucureşteni şi restul ţării, mai ales constănţeni. între Brăila şi Galaţi; între ăia din producţie şi ăia de la întreţinere; între stelişti şi dinamovişti; între comuniştii cu funcţii. (adică ei între ei). Între români şi maghiari. Deci nu a început totul fix odată cu apariţia lui Iliescu la televizor în tumultoasa zi de 22 decembrie 1989.
Hai să zicem, na, că totul a început cu separarea românilor între ăia cu Frontul şi ăia cu Jos Iliescu. Dar se pune întrebarea: i-a obligat cineva să se dezbine? Să se deteste-urască reciproc? Nu. Au ales singuri să o ia razna, să se porcăiască, să se scuipe, să se uneori chiar ia la bătaie. Nu a fost o condiţie fără de care să nu se poată merge mai departe ca societate. Deci o parte babană de vină o au chiar „victimele” conflictului.
Acum intervine faza cea mai grav de interesantă. Frontul lui Iliescu nu mai e la putere de câteva decenii. Dar dezbinarea nu numai că a continuat, dar s-a şi acutizat. Sunt chiar curios dacă politicienii din 1990, în frunte cu Iliescu, sunt responsabili de nebunia ce o avem acum. Pentru că, logic, o dată cu dispariţia cauzei dezbinării, ar fi trebuit să dispară şi ea, dezbinarea şi totul să devină o perfecţiune şi armonie, ca într-in cântec de hippioţi. Dar nu este aşa. Dezbinătorii au acţionat. Ne-au împărţit, cu isteriile lor fals sincere dar bine plătite, în fumători şi nefumători în locuri publice; în cei care vor spitale şi cei care vor catedrale (deşi e loc pentru ambele construcţii); în ăia care sunt Charlie şi cei care sunt ei înşişi; în rezişti şi antirezişti; în iohannişti şi anti-iohannişti; în ştiinţişti şi „ăia care cred că pământu’ ie plat”; în mascaţionişti şi antimascaţionişti; în vaxeri şi antivaxeri; în slăvari şi ne-slăvari; în suveranişti şi slugărişti; nicuşorişti şi georgişti; „europeni” şi „haurişti”; sorosisti şi şoşocari; hate-işti şi „ăia care pupă oase”; mamaişti şi vamaioţi; biciclişti şi şoferi, trotinetişti şi pietoni, bărbuţă/gleznuţă şi restul lumii, cei cu Paştile intelectualilor şi cei cu Paştile normale şi tot aşa, că deja mi-e lene să mai scriu deşi traista mi-e plină de antagonisme din astea. Ceea ce pentru unii mai naivi ar fi paradoxal, (pentru restul nu că ştiu cu ce marfă au de-a face) este că ăştia care ne tot separă ca să ne dăm în cap sunt mereu aceiaşi. Aceiaşi în presă, aceiaşi citaţi de către aceeaşi presă, aceiaşi care sunt promovaţi pe reţele de către aceiaşi, încât deja îi ştii pe nume. Cine-sei? Nişte partizani din aceia iliescieni uitaţi în spatele Frontului? Sau o structură specifică, un batalion de asalt, care ne ajută să ne împăprţim, ne forţează să ne certăm pentru că, dacă suntem uniţi nu vom mai putea fi prostiţi iar atunci stăpânii lor vor beneficia de ceva probleme?
Dumitru CHISELIȚĂ
Dumitru CHISELIȚĂ
Dumitru CHISELIȚĂ
Dumitru CHISELIȚĂ
Dumitru CHISELIȚĂ
Dumitru CHISELIȚĂ
Dumitru CHISELIȚĂ
Dumitru CHISELIȚĂ
Dumitru CHISELIȚĂ
Dumitru CHISELIȚĂ
Dumitru CHISELIȚĂ
Dumitru CHISELIȚĂ
Restul dezbinarilor sunt mai naturale decat cea politico-ideologica.