De la vestea uciderii lui Nicolae Ceauşescu, fix în ziua când se sărbătoreşte Naşterea Domnului, nu am mai pomenit aşa o explozie de bucurie la aflarea morţii unei persoane. Numai că atunci, la 1989, era scuzabil. Război cu teroriştii ceauşiştie ra în plină desfăşurare iar execuţia dictatorului aducea un fel de deznodământ al momentului, plus că prin eliminarea sa credeam că se pune punct final comunismului. Numai că atunci parcă bucuria era mai, cum să zic, mai inocentă, mai exterioară, ne simţeam eliberaţi ca de un blestem din poveşti. Acum, la moartea lui Ion Iliescu, bucuria bucuroşilor este alta: scrâşnită, urâcioasă, vindicativă, respingătoare. Ca şi perioada în care trăim. Nu sunt curios câţi dintre cei cu gura sau tastatura mare au trăit efectiv atunci, în perioada nebună a anilor 90, ca să spună că vai, ce au mai suferit ei sub regim.
Fac parte din generaţia care a strigat prima „Jos Iliescu”, sub ochii goi ai unei majorităţi injectate de propaganda fesenistă care, la fel ca şi ceata de ultraşi politici de acum, gândea binar, în 1 şi 0, fără nuanţe. Cine nu era cu lliescu-Roman-Frontul era cu duşmanii ţării, cu trădătorii lui Coposu, Raţiu şi Cîmpeanu. Dacă facem acum o listă a tuturor neregulilor de atunci care au dus la dezastrul de acum al României, nu am mai termina nici poimarţi. De la menţinerea, prin Front, fix a conducătorilor comunişti de dinainte de 1989, alegerile mânărite de la 20 mai 1990, Golaniada, mineriadele, distrugerea agriculturii şi a industriei, încercarea de a menţine România pe linia „socialismului cu faţă umană” patentat de URSS, începutul sărăcirii populaţiei, ascunderea teroriştilor de la 1989. Mai continuăm? Nu.
Dar cu toate acestea păţite pe propria piele, nu pot spune că dau în delir şi destup şampanii că a murit Ion Iliescu. Nu pot, pur şi simplu, deşi reprezenta opusul valorilor mele. Asta e. Sunt curios, cei care se bucură aşa, delirant, acum, de ce o fac? Au o explicaţie credibilă? Iar faza cu da sau nu onorurilor militare şi a doliului naţional, îmi este indiferentă. Nu câştig şi nu pierd nimic Şi e amuzant dincolo de acest doliu naţional declarat că acum Iliescu este înjurat post mortem tocmai de unii care boceau public la trecerea la cele veşnice a lui Gorbaciov, deşi ambii au fost reprezentanţii aceleiaşi politici de socialism-capitalism perestroikar.
Unii ar putea fi recunoscători lui Iliescu. Fără el şi perioada sa, ar fi putut rămâne nişte neici nimeni sau simpli muncitori la a nenumărata generaţie. Nu ar fi putut merge la turci cu rulmenţi şi la români cu turcisme, pentru ca ulterior să devină mari antreprenori. Nu ar fi rămas în funcţii de conducere, să facă urmaşi pe care apoi să-i întreţină pentru a ocupa tot funcţii de conducere, şi să fie europeni pe cât erau înaintaşii lor de tovarăşi. Nu ar fi avut contextul social ca să „se descurce” pentru ca acum să facă pe şmecherii. Fără perioada Iliescu nu ar fi existat România de acum, aşa cum e ea.
„De mortuis nihil nisi bene”. Adică despre morţi numai de bine. Nu mai ai ce le face, indiferent ce viaţă au avut şi ce fapte au făcut. Ce poţi să le mai faci? Să le arzi rămăşiţele pământeşti pe rug, cum făceau civilizaţii de occidentali în vremea Inchiziţiei? Să îi judeci post-portem şi să îi condamni? La ce? Să îi îngropi la marginea cimitirului, uitatţi de toţi? Nu eşti în măsură. Să nu doreşti funeralii naţionale? Şi ce câştigi dacă da, şi ce câştigi dacă nu? Iliescu sau nu, a fost preşedintele României iar dacă a murit, nu mai ai ce-i mai face. Obişnuiţi-vă cu ideea. Încă o dată, Dumnezeu să-l ierte.
Dumitru CHISELIȚĂ
Dumitru CHISELIȚĂ
Dumitru CHISELIȚĂ
Dumitru CHISELIȚĂ
Dumitru CHISELIȚĂ
Dumitru CHISELIȚĂ
Dumitru CHISELIȚĂ
Dumitru CHISELIȚĂ
Dumitru CHISELIȚĂ
Dumitru CHISELIȚĂ
Dumitru CHISELIȚĂ
Dumitru CHISELIȚĂ
Trebuie continuat procesul revolutiei si s mineriadelor, pentru a fi consemnat in cartile de istorie ca un mare criminal.