Tovarăşul Nea Mărin (miliardar) şi Liceenii utecişti

Amuzant este că pe cât e la modă să se strige, de fiecare dată când cineva face referire la trecutul recent, că huăăă nostalgicii, pe atât mulţi dintre aceştia sunt rupţi de fericire şi pasiune după chestii „retro” de atunci. Repet şi o voi repeta de oricâte ori vreţi pe zi, a cunoaşte, a analiza, a recunoaşte, a prezenta, a învăţa din şi a şti ce a fost nu este apologia regimului/politicii de atunci, ci o recuperare istorică şi un avertisment că tot ea, istoria, se poate repeta. Ştiind chestii despre atunci, nu mai pici în capcana vreunei mişcări de propagandă, pro sau contra, pentru că tu ştii.

De exemplu: tu ştii că filmele care acum sunt socotite super-hiturile cinematografiei româneşti şi că majoritatea eroilor lor principali au fost de fapt, nişte mici sau mari produse propagandistice ale regimului comunist ceauşist? Asta chiar dacă filmul este, în principiu, excelent ca realizare iar prestaţia actoricească fără cusur şi cu mult deasupra a ce avem acum pe piaţa de gen? Uite două exemple.

E amuzant acum să vezi cât de încântată încă mai e lumea la „cea mai de succes comedie românească” şi „cel mai vizionat film”. Vorbim de faimosul „Nea Mărin miliardar” de Sergiu Nicolaescu. Filmul, simpăticuţ, dar la o analiză mai atentă, este o mostră de propagandă ceauşistă. Nea Mărin, interpretat genial de Amza Pellea (care era la un moment dat secretarul de partid al Teatrului de Comedie) era, dincolo de comicul monoloagelor din noaptea de Revelion, un bun comunist din mediul rural: ţăran cooperator fruntaş, luptător împotriva misticismului, a superstiţiilor, al „racilelor care încă”, adept al muncii, trâmbiţaş al realizărilor socialiste la sate şi oraşe. Filmul propriu zis excelează în propagandă. Comică, dar propagandă. Avem ţăranul oltean care îi „face” pe toţi mafioţii capitalişti. Litoralul românesc este în toată splendoarea şi atractivitatea lui de atunci, cu „resort”-urile realizate în anii „construcţiei socialismului”. Prea-plinul de turişti străini, atraşi de oferta turistică. Remarci proletcultiste ale Vetei – soţia lui nea Mărin, prin discotecă. Înfierarea anumitor metehne: lipeala vânzătoarelor de la shop de turiştii străini, slugărnicia subalternilor din hoteluri. Analizând aşa, filmul devine mai degrabă documentar decât comedie.

O serie de super succes şi acum, este cea a „Liceenii”-lor, inclusiv cu „Declaraţie de dragoste” cu tot. „Declaraţie” e un film de dragoste din care nu lipseşte propaganda (sau mai degrabă invers) doar dacă ne referim la fuga de acasă a eroului principal fix pe şantierul Canalului Dunăre-Marea Neagră şi la denigrarea destul de subtil-din topor a Cenaclului „Flacăra”.

Avem în „Liceenii”, de exemplu, comasate, toate elementele învăţământului socialist: munca patriotică, pe bunul şi popularul prof „de filosofie” Socrate. Care, ca profesor de filosofie, preda şi materia Economie politică-Politica economică a Partidului Comunist Român, iar filosofia aia era filosofia tot a partidului, a comunismului şi a lui Ceauşescu. Profa „Isoscel” era reprezentanta mentalităţilor învechite, autoritariste, care intrau în conflict cu noua educaţie socialistă a tineretului. Mihai (Ştefan Bănică jr.) era reprezentantul tipic al elevului care luptă pentru a da calitate la învăţătură şi în practica de specialitate, plus că ştie să joace şah deşi nu a participat la Daciada – competiţie sportivă de masă tot comunistă. Nu mai spun că marea pasiune a lui, Dana, era secretar UTC pe clasă, iar toţi acei zglobii şi comici liceeni (inclusiv pitorescul „Ionicâ-puişor) erau menbri ai Uniunii Tineretului Comunist. Mai pomenim aici de forţa motivaţională a colectivului, a concursului pentru titlul de clasă fruntaşă şi multe alte detalii pe care doar dacă tu cunoşti cum era atunci dincolo de pozele cretine cu „pe când eram suverani” îţi poţi da seama de ele. Vezi, de aceea e bine să ştii. Că dacă nu ştii, poţi fi prostit şi să repeţi istoria.